Dr. Oana Ruști este medic rezident pe specializarea chirurgie, în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Bistrița și a fost de acord să ne ofere un interviu despre parcursul său profesional, dragostea pentru medicină și motivațiile care stau în spatele unui viitor medic de renume.
Dr. Oana Ruști a absolvit facultatea de medicină în anul 2022, urmând ca după examenul de rezidențiat să aleagă specializarea mult dorită încă din anul III și anume chirurgia generală.
Aceasta s-a arătat extrem de încântată de echipa alături de care își desfășoară activitatea, numind-o „a doua sa familie”. În plus, înclinația spre medicină vine încă din familie, mediu în care a auzit constant îndemnuri precum: „Fă cât de mult bine poți pentru cei din jurul tău, iar dacă nu ai astfel de intenții, nu face nimic, în special rău!”
Cum ați descrie anii facultății, prin prisma efortului pe care l-ați depus pentru a ajunge în acest punct?
Ca orice drum pe care ne pornim, la început, planul pe care ni-l schițăm în minte pare ușor de realizat și drumul simplu de parcurs, ceea ce din punctul meu de vedere este foarte corect. Personal, întotdeauna am făcut primii pași înspre atingerea unui scop cu o doză maximă de optimism, niciodată gândindu-mă la faptul că ceva ar putea să nu meargă conform a ceea ce mi-am propus.
Pe parcurs apar și coborâșurile, inevitabil, dar la final contează cum reacționăm vis a vis de situațiile dificile, din ce perspectivă le privim și cum le gestionăm, de asemenea oamenii pe care îi avem alături de noi, ca să ajungem totuși la linia de finish cu succes, care este ținta. finală.
În primii doi ani ai facultății, avusesem câteva momente de oscilație și nesiguranță legate de alegerea acestui drum. Cumva este și explicabil, având în vedere vârsta tânără pe care o are un student atunci când începe o facultate, fragilitatea, sensibilitatea, emotivitatea și lipsa experienței.
Însă în momentele acelea pe care le asociam ca fiind „sfârșitul lumii” și „nerezolvabile”, nereușind întotdeauna să mă motivez de una singură, apăreau susținătorii de care aveam nevoie: părinții – care mi-au oferit întotdeauna încredere și sprijin. Țin minte cum îmi spuneau: „Suntem lângă tine, te susținem necondiționat, dar tu, ca om, poți să reușești singur, poți să faci orice îți dorești!”
Așadar, pot spune că a fost o perioadă de 6 ani în care am suferit, am zâmbit, am luptat, dar a meritat, în final. Nimic din ce merită obținut nu vine ușor!
Nu este chiar atât de tragic precum se prezintă situația studenților la medicină. Într-adevăr, implică multă muncă însă ai parte de la fel de multă distracție și ajungi să te înconjori de oameni care au aceleași țeluri ca și tine, ceea ce este o adevărată plăcere.
În realitate este o alegere captivantă, iar după promovarea examenului de rezidențiat devii plin de satisfacție, mai ales atunci când te gândești că te situezi în linie dreaptă înspre îndeplinirea obiectivului final – acela de a ajunge un medic excepțional.
Care a fost momentul în care ați decis să urmați o carieră medicală și cum a contribuit exemplul tatălui dumneavoastră în luarea acestei decizii?
Nu a existat un moment definitoriu când s-a întâmplat luarea acestei decizii. Cumva cred că a venit de la sine, întotdeauna având o dorință interioară de a face bine celor din jur, educată de părinții mei în această direcție fiind.
Tatăl meu mi-a demonstrat de-a lungul anilor că pentru vindecarea unui pacient nu este nevoie doar de cunoștințele medicale pe care le dobândești, ci și de multă compasiune, răbdare, înțelegere, un suflet cald și iubire.
Îl admir pentru modul cum își tratează pacienții, intrându-le în suflet. Iar pentru toate acestea îi sunt recunoscătoare.
Puterea cuvintelor este inestimabilă, iar dacă abordăm pacienții cu empatie, bunătate, sinceritate și încurajare, chiar are un impact impresionant asupra prognosticului său.
Având în vedere faptul că zilele acestea se desfășoară admiterea la medicină, care credeți că sunt abilitățile sau calitățile pe care trebuie să le dețină un tânăr pentru a trece cu bine de această facultate?
Să fie uman și pasionat. Atunci când te gândești la o carieră în medicină consider că este esențial să demonstrezi dragoste față de semeni și mult curaj. Succesul în medicină este dobândit prin dăruire, pentru că sacrificiul este inevitabil în această profesie.
Cum a început pasiunea dvs. pentru chirurgie și cum v-ați mobilizat pentru responsabilitatea uriașă care vine odată cu această specialitate?
Nu cred că a existat un motiv declanșator care să mă facă să aleg chirurgia. Prima dată când am simțit o chemare din partea ei, a fost în anul III de facultate când am început stagiul în spital de semiologie chirurgicală. Nu știam exact pe atunci ce fel de chirurgie o să îmi aleg, însă mi-era clar că una sigur va fi.
Simțeam o oarecare satisfacție când mă gândeam la chirurgie, la modul cum poți salva o viață, cum poți face o schimbare majoră în viața pacientului.
Este evident că responsabilitatea este una foarte mare, sunt conștientă de asta.
Este foarte importantă decizia medicală pe care o iei vis a vis de un caz, însă înainte de asta, consider că e necesar să ai mintea antrenată în a fi calmă și coerentă în situații extreme, pentru că în chirurgie oricând poate surveni o asemenea situație critică, astfel încât să iei acea decizie medicala cât mai corectă și potrivită pentru pacientul tău.
De ce credeți că tinerii absolvenți de medicină fug de această specialitate?
Deoarece implică o foarte mare responsabilitate. Văd de cât stres au parte colegii mei zilnic: pe de-o parte este stresul pe care îl au atunci când se focusează pe cazul din fața lor, iar mai apoi stresul și consecințele pe care trebuie să le suporte, de unii singuri, în cazul în care ceva nu funcționează bine.
Am tot auzit cu toții, cel puțin în ultimii câțiva ani, faptul că medicii resimt zilnic tot felul de presiuni din partea celor din jur, a pacienților, a aparținătorilor, a mass-mediei..unii dintre ei fiind chiar amenințați din pricina anumitor aspecte. Cumva nu e de mirare că tinerii vor să aibă o viață profesională lipsită de stres după terminarea facultății de medicină și cu atât mai bine dacă aceasta se poate practica în cabinet și nu depind de spital.
Care sunt mentorii dvs. pe plan profesional și care sunt valorile pe care aceștia vi le-au insuflat?
Prima persoană care m-a influențat din toate punctele de vedere încă de când am început să pricep lucrurile, adică de la o vârstă foarte fragedă, a fost și vă rămâne tatăl meu. De asemenea, am și norocul ca acesta să fie unul dintre mentorii mei pe plan profesional. Este cumva un pachet complet! Din partea lui am avut întotdeauna o susținere emoțională și psihică foarte puternică.
Atunci când începi ceva nou, nimeni nu îți poate face treaba pe care tu trebuie să o faci, dar ca și în cazul relației medic-pacient, ai nevoie de un sprijin moral. Pentru că inevitabil ajungi în unele situații, poate mai complicate, în care ai nevoie de o „resuscitare”.
Tatăl meu mereu îmi zicea: „Să nu asculți niciodată de cei care îți spun că nu poți. Să nu îți spui tu ție niciodată că nu poți. Și să nu cumva să trăiești fără un proiect de viață, mereu trebuie să te gândești, nu se poate și altfel, mai bine?”.
Cum am spus și mai sus, datorită părinților mei am reușit să trec peste multe momente în care primul gând era că nu voi reuși, datorită lor am prins curaj și am acumulat tot mai multă încredere pe zi ce trecea. Astăzi, sunt aici datorită sprijinului lor, de care am parte în continuare.
Este atât de important să ai alături pe cineva care îți vrea doar binele, care te sprijină și te ajută necondiționat și care nu îți va pune niciodată piedici în drum. Eu am avut parte de asta, și sunt foarte recunoscătoare!
Dar ca lucrurile să fie bune până la capăt, am avut binecuvântarea să îl cunosc încă din prima zi de rezidențiat pe cel care mi-a deschis drumul către practicarea chirurgiei – domnul doctor Sever Moldovan, care, înainte de toate, mi-a arătat ce înseamnă să fii om. Înzestrat cu multă răbdare, el e cel care mi-a dat aripi și curaj încă din prima zi, în ale chirurgiei, ajungând după 8 luni de rezidențiat în chirurgie unde nu m-am gândit că voi ajunge, cu pași atât de repezi și cu atât de multe cunoștințe acumulate, într-un timp atât de scurt. Cuvintele sunt puține când vine vorba despre el.
Cum este să fiți singura rezidentă a secției de chirurgie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Bistrița?
Încă de când am călcat pragul spitalului din Bistrița, am simțit o oarecare satisfacție. Eram împlinită și recunoscătoare că mi s-a îndeplinit dorința reîntoarcerii acasă.
Colegii de pe secția chirurgie generală m-au primit cu brațele deschise. Mi-au oferit încredere, susținere, vorbe bune și o fac în continuare. Mă fac să mă simt „de-a lor” în fiecare zi iar pentru asta le port tot mai mult respect și admirație, pe zi ce trece.
Iar faptul că sunt singura rezidentă de pe secție pot spune că e un mare avantaj, având în vedere faptul că am șansa de a lucra cu fiecare dintre colegi, să beneficiez de o mare varietate de tehnici chirurgicale și șansa de a descoperi stilul fiecăruia dintre ei, astfel încât, la finalul acestor 6 ani de rezidențiat, să îmi pot contura un stil propriu de lucru și abordare a unui caz.
Însă pe zi ce trece, iau contact cu tot mai mulți medici și personal medical auxiliar de pe diferite secții și pot spune că sunt cu toții la fel de minunați.
De aceea, recomand cât mai multor colegi rezidenți să vină la spitalul din Bistrița, au șanse să învețe atât de multe lucruri, să fie lăsați să muncească pentru visul lor și să se lovească de diverse patologii și cazuri interesante, în orice specializare! Și avantajul major este că suntem puțini rezidenți în spital, momentan.
Sunt convinsă că în anii ce urmează, vom forma o echipă foarte faină de tineri medici rezidenți și viitori medici specialiști, foarte bine pregătiți.
Personal, a contat foarte mult că am început rezidențiatul într-un mediu familial pozitiv, acest lucru are un aport semnificativ în procesul de formare a personalității că viitor medic și nu numai.
Ați afirmat într-un interviu precedent faptul că nu vă doriți să părăsiți Bistrița și cu atât mai puțin România. În încheiere, care sunt motivele din spatele acestei decizii și cât de important este ca medicii să rămână în țară după absolvirea facultății?
Principalul motiv este acela că aici, la Bistrița cel puțin, am avut norocul să am parte de niște modele demne de urmat, de niște medici care practică medicina din pasiune.
Pentru mine principiile sunt foarte importante. Consider că nu poți fi un medic excepțional dacă privești pacientul doar ca pe o sursă de venit. Fiecare dintre ei trebuie tratați ca și cum ar fi un membru al familiei tale. Și asta am găsit la Bistrița.
Lucrurile au început să se schimbe. Cel puțin de când sunt rezidentă, participând la diferite cursuri și congrese, dar nu numai, am cunoscut foarte mulți medici tineri specialiști care au rămas în țară, implicați și pasionați de ceea ce fac, cu dorință mare de a cunoaște și de a afla cât mai multe noutăți despre specialitatea lor și de asemenea, înzestrați cu acea dorință arzătoare de a face cât mai bine pacientului.
Și asta chiar cred că este un mare plus deoarece rămânând mulți dintre noi aici și dovedind că se poate să ne fie bine și acasă, îi stimulăm și pe colegii care ne calcă pe urme să ne preia exemplul.
Cred că orice vis am avea, trebuie muncit pentru el. Succesul nu vine niciodată peste noapte, oricât de mult ne-am dori, însă ideea e alta – la finalul zilei, când pleci acasă, să simți că ești cu măcar 0.1% mai bun decât ai fost ieri. Și atunci știi că ești pe drumul cel bun, care duce la succes.
Oricât de infimă ni se pare o anumită informație nou acumulată sau acțiune pe care am făcut-o în ziua respectivă, toate acestea adunate și clădite, formează Everestul în vârful căruia vrem să ajungem într-o bună zi, atunci când e momentul și suntem pregătiți pentru asta.
Citește acum și Dr. Jurchița Daiana: „Prin medicina de familie mă simt cel mai aproape de pacienții mei”.
Dacă ți-a plăcut interviul, descoperă AICI mai multe articole!
Vizitează-ne și pagina oficială de Facebook sau contul de Youtube!i