Atunci când vine vorba de malpraxis medical în România, toată lumea menţionează cazul Ciomu, care şi-a câştigat o asemena notorietate prin drama acelui pacient, încât alte procese aproape că nu mai sunt amintite. Departe de a se reduce la un singur caz şi la spectaculosul acestuia, malpraxisul medical este o temă cu multe nuanţe pe care vom încerca să le identificăm de-a lungul dialogului nostru cu avocat Camelia Iusco. Vom vedea ce se află de o parte şi de alta a cazurilor în cadrul unei serii dedicate acestui subiect delicat.
Rep.: De ce credeţi că lumea aminteşte aproape exclusiv de procesul dr. Ciomu atunci când se discută despre malpraxis medical şi niciun alt caz care nu atinge cotele paroxistice de sinistru şi de umor negru declanşat ulterior, nu rămâne mai mult de trei zile în memorie, precum minunea din zicătoarea nostră?
Av. Camelia Iusco: Cred că acest caz are şi o doză de hilar, a fost şi o situaţie inedită. În cazul Ciomu, cred că în final au fost 300 000 de euro despăgubiri, dar suma este mai mică decât în alte cazuri notorii la nivel de Cluj. Cea mai mare despăgubire acordată la Cluj, sumă pe care o doctoriţă din Gherla este obligată să o plătească, este de 400 000 de euro. Era cazul unei fetiţe căreia i-a fost administrat un antibiotic fără o verificare anterioară şi care a făcut şoc anafilactic. N u s-a intervenit corect pe şocul anafilactic, iar fetiţa a rămas cu sechele pe viaţă. Cazul a fost destul de mediatizat la vremea lui, dar nu a rămas în amintirea oamenilor, pentru că îi lipsea ineditul situaţiei, faţă de cazul Ciomu, care a intrat în folclorul urban.
Colegiul Medicilor-o entitate care funcţionează în paralel
Rep.: Din punctul de vedere al pacienţilor nu e nevoie să se întâmple tragedia cea mai mare pentru a face apel la o asemenea procedură. Cine stabileşte culpa medicală? Până unde este o eroare admisibilă şi de unde începe culpa?
Av. Camelia Iusco: Vorbim despre motivul pentru care este particulară răspunderea în cazul malpraxisului medical. Discutăm de acea eroare, acel risc inerent al fiecărei proceduri, dar şi de particularităţile pacientului. În principal, vinovăţia se stabileşte în urma unei expertize efectuate de medicii legişti. Pacientul vătămat, sau Doamne fereşte, aparţinătorii, în caz de deces al pacientului respectiv, se pot adresa cu plângere la Colegiul Medicilor sau direct, organelor de cercetare penală competente sau instanţei de judecată, după caz. Nu este obligatorie procedura prin Colegiul Medicilor. Mai există o comisie în cazul Direcţiei Judeţene de Sănătate, dar comisia nu e neapărat funcţională, eu, personal nu am prea văzut cazuri în care să fie activă, ea fiind aproximativ o entitate care funcţionează în paralel.
Noi nu prea sfătuim pacienţii să se adreseze Colegiului Medicilor atunci când vor să demareze o acţiune şi să stabilească o culpă medicală, pentru că verdictele lor vin doar în cazuri flagrante de malpraxis, iar atunci când e o chestiune de nuanţă şi trebuie intrat mai în amănunt, doar în instanţă se poate stabili dacă a fost sau nu o situaţie de malpraxis. Şi nu pentru că e nevoie de abilitatea unui avocat, ci de o expertiză capabilă să stabilească exact culpa medicală.
Expertiza medico-legală
Rep.: Care este primul pas pe care trebuie să-l facă un pacient sau aparţinătorii lui atunci când suspectează o culpă medicală? E expertiza medico-legală?
Av. Camelia Iusco: Da, dar aceasta nu se face extrajudiciar. Ea se efectuează, în principal, în cadrul unui proces. În primul rând, ei trebuie să se adreseze medicului şi suntem interesaţi să aflăm poziţia acestuia faţă de situaţia creată. Sfătuiesc medicii care se confruntă cu asemenea situaţii să comunice cu pacienţii. Practic, se poate întâmpla să greşeşti, iar în cazurile în care problema nu este extrem de gravă, dar poate şi atunci, cel mai important pentru ei este să admită că s-a întâmplat ceva. Din câte am observat noi, pacienţii îşi doresc în primul rând să vadă regretul medicului pentru eroarea comisă, să spună „Îmi pare rău, s-a întâmplat, haideţi să vedem ce putem face!”. Atunci nu se ajunge atât de departe. În general se poate soluţiona în afara instantei, cu un sfat de specialitate din partea unui avocat.
Rep.: Poate că pacienţii se tem că li se va explica şi li se va demonstra că nu a fost o culpă medicală, ci o problemă de sănătate a lor. Şi atunci, doamna Av. Camelia Iusco, vin să vă întreb, care este riscul unui pacient care, din cauza unei afecţiuni nedescoperite, nediagnosticate până atunci, a provocat situaţia medicală soldată cu o manevră care a generat o situaţie de inconfort sau urmări grave pentru pacient? Reclamând medicul într-o asemenea situaţie, păţeşte ceva pacientul?
Av. Camelia Iusco: O obligaţie importantă, de care nu se ţine foarte mult seama şi asupra căreia îi sfătuiesc pe medici să se aplece şi să o aplice de fiecare dată este aceea de informare a pacientului sau a aparţinătorilor şi obţinerea consimţământului informat. Eu, medic, trebuie să-l informez foarte bine pe pacient, să mă informez asupra stării lui de sănătate, iar dacă el îmi ascunde anumite afecţiuni, de care eu nu am cum să ştiu, nu pot să răspund pentru ele. Ca medic, trebuie să mă asigur că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să aflu despre starea lui de sănătate, să îl informez foarte bine care este procedura şi care sunt riscurile ei. Ulterior să obţin consimţământul informat al pacientului în scris, nu oral. Dacă nu l-am informat corect, sunt pasibil de malpraxis, pentru că pacientul nu a cunoscut riscul şi voi răspunde, ca medic.
Cu diligenţă şi atenţie
Rep.: Ce se întâmplă cu pacientul care ajunge în regim de urgenţă la un spital şi căruia nu i se poate cere consimţământul, pentru că şi-a pierdut cunoştinţa, dar e o problemă de viaţă şi de moarte? Se aplică şi aici regulile, pot fi medicii acuzaţi de malpraxis în aceste condiţii?
Av. Camelia Iusco: Da, medicii pot fi pasibili de malpraxis chiar şi în cazul intervenţiilor de urgenţă, dar asta se analizează de la caz la caz. Consimţământul informat nu poate fi luat dacă pacientul este în stare de inconştienţă, dar trebuie intervenit. Dacă există aparţinători, poate fi luat consimţământul lor, dar chiar dacă ei nu sunt de acord cu o procedură, dacă ea va salva viaţa pacientului, medicul poate trece peste refuzul aparţinătorilor, cum este, de exemplu, cazul minorilor. Uneori, părinţii sunt reticenţi, dar în asemenea situaţii se formează de urgenţă o comisie din trei medici la nivelul spitalului, care decid dacă şi cum trebuie intervenit.
În cazul unei persoane lipsite de discernământ sau inconştientă, medicul e obligat să intervină pentru salvarea vieţii, dar cu diligenţă şi atenţie, ca să nu săvârşească un act de malpraxis, dar salvarea vieţii acelui pacient este prioritară.