La 15 mai 1938 a murit medicul Gheorghe Marinescu, fondatorul şcolii româneşti de neurologie (n. 28 februarie 1863). A folosit, printre primii, metoda encefalografică în studiul fiziopatologiei sistemului nervos.
Probabil una dintre cele mai importante contribuții a lui Gheorghe Marinescu a fost aceea de folosire a cinematografului în studierea unor maladii psihice, fiind considerat un pionier al filmului ştiinţific (medical) mondial. Între anii 1898 şi 1901, împreună cu operatorul Constantin Popescu, el a utilizat cinematograful în studierea unor maladii psihice.
Gheorghe Marinescu – repere biografice
În 1882 – după absolvirea Seminarului Central – se înscrie la Facultatea de Medicină din București. Cu sprijinul lui Victor Babeș, în al cărui laborator de Anatomie Patologică și Bacteriologie începuse să lucreze ca preparator, își continuă studiile începând din 1889 la Paris în clinica de maladii ale sistemului nervos din spitalul Salpetrière condusă de Jean-Martin Charcot. Aici cunoaște pe Pierre Marie, cu care va întreține strânse legături în viitor, pe Joseph Babinski și Fulgence Raymond. Mai târziu va lucra cu Carl Weigert în Frankfurt a.M. și cu Emil du Bois-Raymond în Berlin. Încurajat de Pierre Marie prezintă în 1890 în Berlin la un congres international rezultatul cercetărilor asupra substratului morfopatologic în acromegalie.
În 1897, Gheorghe Marinescu susține la Facultatea de Medicină din Paris teza de doctorat cu titlul Mâna suculentă în siringomielie. În același an – întors în țară – primește funcția de șef al serviciului de boli nervoase la spitalul Pantelimon; un an mai târziu este numit profesor la clinica bolilor nervoase a Facultății de Medicină din București.
Tot atunci, în 1898, cu ajutorul operatorului Constantin M. Popescu, realizează primul film științific din lume: „Tulburările mersului în hemiplegia organică”. Însuși Auguste Lumière recunoștea, într-o scrisoare din 29 iulie 1924:
„Comunicările dumneavoastră asupra utilizării cinematografiei în studiul bolilor nervoase mi-au trecut, într-adevăr, prin mână, într-o vreme când primeam „La Semaine médicale”, dar atunci aveam alte preocupări de ordin industrial, care nu-mi permiteau să mă consacru cercetărilor biologice. Mărturisesc că uitasem aceste lucrări și vă sunt recunoscător de a mi le fi amintit. Din păcate, puțini savanți au urmat calea deschisă de dumneavoastră. ”
În 1906, Gheorghe Marinescu este ales membru al Academiei Române, unde rostește discursul de recepție Progresele și tendințele medicinei moderne.
În anul 1909 apare la Paris monografia La Cellule Nerveuse, cu o prefață elogioasă a renumitului histolog spaniol Santiago Ramón y Cajal.
Devine din ce în ce mai cunoscut și apreciat în cercurile științifice de specialitate internaționale; în 1912 este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris.
În 1919 clinica de boli nervoase se mută la Spitalul Colentina, unde va rămâne timp de 41 de ani. Aici se înconjoară cu o echipă de colaboratori valoroși, care vor constitui nucleul Școlii Românești de Neurologie.
Gheorghe Marinescu întreprinde cercetări pe teme foarte variate, ale căror rezultate apar în numeroase lucrări ca Cercetări histo-chimice asupra fermenților oxidanți în fenomenele vieții (1924), Bătrânețe și reîntinerire (1929), Reflexele condiționate (1935, împreună cu Arthur Kreindler), Tonusul mușchilor striați (1937, împreună cu Nicolae Ionescu-Sisești, Oskar Sager și Arthur Kreindler, prefațată de celebrul neurofiziolog Sir Charles Sherrington), Determinism și cauzalitate în domeniul biologiei (1938). În afara monografiilor a publicat peste 1000 de articole în reviste de specialitate. La această activitate se adaugă participarea la numeroase congrese și reuniuni științifice, la care de multe ori a fost raportor principal.
La 15 mai 1938 Marinescu încetează din viață în București. (sursa)
Vezi și Arthur Kreindler 119 – primele studii românești de EPILEPSIE