Dr. Cristina Drăghici este medic rezident în pediatrie și prin felul în care vorbește despre meseria sa, se poate observa cu ușurință pasiunea în ceea ce privește actul medical și dragostea pentru oamenii din jur.
Aceasta a fost de acord să ne ofere un interviu în care am vorbit despre viitorul pediatriei în România, situațiile dificile cu care s-a confruntat în cariera sa și valorile personale.
Dr. Cristina Drăghici este autoarea vomulului de poezii „Anticorp”, susținând de-a lungul timpului lecturi publice în cadrul mai multor evenimente literare. În cadrul interviului am abordat și subiectul echilibrului absolut necesar între viața personală și viața profesională dificilă impusă de o carieră medicală.
Pentru început, care a fost momentul în care ați decis să urmați o carieră în medicină și ce anume v-a atras spre acest domeniu?
În perioada în care eram în liceu, mă întrebam ce mi-ar plăcea să fac pentru tot restul vieții, așa încât atunci când ajung acasă, să adorm împăcată. Am fost, încă de mică, fascinată de om și de ce intră în alcătuirea lui, ce îl face și păstrează viu. Am oscilat între psihologie și medicină, dar mi-am dat seama că am nevoie de dovada concretă a faptului că am ajutat.
Ce anume v-a determinat să alegeți pediatria ca specialitate și ce părere aveți acum despre această decizie?
Am ales pediatria pentru că mi s-a părut o specialitate fascinantă, nu cred că aș fi fost eu însămi dacă aș fi lucrat doar cu adulți. Spun asta pentru că în pediatrie, mult din anamneză se construiește prin discuția cu părinții, chiar dacă cel examinat clinic este copilul. Mi s-a părut deosebit felul în care organismul unui copil răspunde la boală și se vindecă.
În prezent, cred că viitorul pediatriei este promițător, avem coordonatori de rezidențiat care investesc în educația noastră și ne oferă noi perspective asupra unor boli rare, în fața cărora, acum ceva timp, am fi dat din umeri.
Care au fost cele mai dificile situații cu care v-ați confruntat în această meserie? Dar cele mai satisfăcătoare pe care le-ați întâlnit?
Am nevoie de curaj pentru o astfel de întrebare, dar cred că fară curaj, am perpetua aceleași tipare de gândire care ne aduc în pragul extenuării și suferinței.
Personal, am fost afectată când, în primul an de rezidențiat, am avut nepotrivita intuiție de a povesti pe Facebook un eveniment cu care m-am confruntat la camera de gardă, respectând datele cu caracter personal. Fără să îmi doresc, postarea a devenit virală, a fost preluată de televiziune. Deși au existat medici îndrumători care m-au încurajat și susținut, au existat și medici care nu.
Cel mai tare m-a afectat să mă simt judecată pentru ce și când postez în timpul liber, nu cred că voi uita prea ușor când mi s-a zis că un medic rezident nu trebuie să aibă păreri pentru că nimic nu îl califică, înainte rezidenții tăceau, nu îndrăzneau să aibă păreri și, dacă îmi pare rău (și chiar îmi părea), să șterg tot și să nu mai postez nimic medical.
Îmi place să cred că am încetat să fac asta din motive personale, nu din teamă.
Un alt fel de „dificil”, inexprimabil, e cel care te curpinde ca o mătase neagră atunci când viața e din ce în ce mai fragilă pentru un copil. „Dificil” e puțin spus când vine vorba de un copil care, ani întregi, ți-a adus desene de acasă, a colorat și ți-a zâmbit iar într-o zi, cineva strânge lenjeria de pe patul unde l-ai lăsat dormind.
Cel mai satisfăcător moment mi s-a părut cel în care am primit un video cu o fetiță care a primit un transplant de măduvă în Italia. În video, fetița dansa, foarte fericită și bucuroasă să fie din nou acasă, după un an întreg de așteptare și suferință.
Dacă Moș Crăciun există (și copiii mă fac să cred că da), cred că cea mai mare magie o face prin acest tip de transplant, e incredibil cum celulele o iau de la capăt, cum ceva imposibil devine posibil.
Cum v-a influențat experiența de medic rezident pediatru în dezvoltarea dvs. personală?
M-a păstrat curioasă, m-a făcut să mă întreb și mai multe lucruri. De când lucrez în acest domeniu, privesc cu mult mai multă empatie și recunoștință mamele, vorbim atât de puțin despre aceste femei care sunt acolo în mod necondiționat și desăvârșit. Nu de puține ori, mă întreb, împreună cu colegele mele, cum ar fi să fim noi mamele unor copii cu boli autoimune, cum ne-am descurca cu o treabă atât de grea. În cazul meu, m-a făcut să mă gândesc mai bine la ce presupune maternitatea, cât de mult vreau să experimentez asta și ce mă poate pregăti.
Copiii învață, cel mai mult, prin imitare .
Eram în cabinetul de cardiologie pediatrică și am auzit cum o fetiță spunea că o doare inima, exact ca pe mama. Inima copilului era perfect normală, pe copii nu îi doare inima, dar auzind asta de la mama ei, și-a însușit exprimarea. Nu cred în „prea tărziu” când vine vorba despre a avea copii, dar cred cu tărie în „prea devreme”.
Cât de importantă credeți că este relația dintre medic pediatru și pacient și cum ați reușit dvs. să stabiliți o conexiune cu cei mici?
Cred că un pediatru nu trebuie să uite niciodată că adevăratul pacient este copilul, nu părintele. E vital să ai încredere în ce spune copilul, mai ales când este adolescent și începe să aibă o voce proprie. Sunt părinți care răspund în locul copiilor, chiar dacă copiii sunt mari. Acela e momentul în care simt că ar trebui să ne reorientam atenția asupra copilului, când situația permite stabilirea unei comunicări eficiente. Am învățat asta de la coordonatorul meu de rezidențiat, Dr. Alexis Cochino. Încă mi se pare minunat felul în care oferă toate atenția dânsului pacientului cu care vorbește, toată încrederea și căldură atât de necesare.
Care sunt valorile în care credeți ca medic?
Onestitate, compasiune, respect, integritate.
Care este viziunea dvs. asupra viitorului pediatriei și a îngrijirii medicale pentru copii?
Cred că viitorul pediatriei va fi mult mai senin atunci când, pe lângă practicarea meseriei în sine, vom încerca să încurajam părinții să verifice sursele de unde își iau informațiile, să înțeleagă că fiecare decizie are un ecou asupra sănătății copilului, grupurile de mame, unde circula același tratament pentru copii total diferiți, nu sunt cheia.
Cred că am fi mult mai fericiți să lucrăm cu părinți care încearcă să fie corect informați și să aibă o perspectivă echilibrată asupra necesității de a veni sau nu la o cameră de gardă, când riscurile depășesc beneficiile.
Sunteți o persoană pasionată de muzică, literatură, artă și frumos, iar în anul 2019 ați debutat cu un volum de poezii. Cum se împletesc toate aceste ramuri cu ocupația dvs.?
Nu cred că ar exista poezie dacă nu ar exista medicină. Medicina e lupa cea mai fidelă prin care pot privi durerea, viața și moartea deopotrivă, pe scurt, ce înseamnă să fii om. În cazul meu, să fii un om mic într-o lume de oameni mari.
Dr. Cristina Drăghici: Nu mi-am dorit să fac din poezie o meserie, cu toate că poezia mă însoțește zi de zi la spital, uneori mai ascunsă, alteori nu.
Cum spuneam mai devreme, ca să pot suporta tot imprevizibilul vieții, am avut nevoie de o profesie care să îmi ofere senzația că pot ajuta concret. În pediatrie, de multe ori, chiar vezi asta. Copiii au o capacitate uluitoare de a se vindeca, semănă cu niște nuferi care se deschid tot mai mult, pe măsură ce te apropii de ei, fară să vrei să îi miști din teama de a nu strica ceva.
Cât de important este ca un medic să aibă o viață personală complexă, dincolo de activitatea din cabinet?
Cred că e absolut vital. Pacienții noștri merită medici odihniți, pasionați de lucruri care îi fac să fie mai buni, mai prezenți, mai empatici. În fond, binele nostru este și binele lor, doar că lucrurile nu sunt tot timpul chiar atât de simple. E greu să nu aduci acasă din suferința cu care te confrunți la spital, e greu să nu te întrebi „și dacă mi s-ar întâmpla și mie”.
Uneori, rămâi, pur și simplu, fără curaj.
Îmi place când văd medici fericiți, întorși din vacanțe unde s-au simțit bine, când povestesc despre filme, concerte sau piese de teatru, atmosfera dintr-un cabinet devine alta, totul e un pic mai senin.
Care sunt planurile dvs. de viitor? Aveți de gând să rămâneți în România?
Îmi doresc să decid cât mai rapid ce vreau să fac în viitor. Din nefericire, în pediatrie ne confruntăm cu situația delicată de a fi nevoiți să luam în calcul mutarea în alt oraș sau susținerea examenului de rezidențiat din nou. Acest lucru se întâmplă pentru că nu exista suficiente posturi, cel puțin în București. Mulți dintre colegii mei devin și neonatologi sau urmează supraspecializări de tipul nefrologiei pediatrice. Eu încă mă gândesc. Imunologia pediatrică mi se pare un domeniu complex și provocator, un fel de Disneyland pentru care trebuie să te echipezi adecvat, niciodată nu știi, cu adevărat, la ce să te aștepți.
Da, aș vrea să rămân în Romania, dar iau în calcul să studiez în alte locuri.
În încheiere, ce sfat aveți pentru tinerii care își doresc să urmeze o carieră în medicină, însă se tem că vor fi privați de viața personală?
Să nu facă nimic împotriva lor, să nu asculte părerile oamenilor care generalizează sau vorbesc doar din perspectiva lor. Cred că în viața noastră personală trebuie să fim autentici, în acord cu dorințele și aspirațiile noastre, avem nevoie de o societate de adulți sănătoși, iar în pediatrie, e nevoie de asta cu atât mai mult. În ciuda tuturor dificultăților și obstacolelor, a fi medic rămâne cea mai frumoasă meserie din lume. Există timp pentru tot ce e important.
Citește acum și Interviu dr. Diana Budescu: „Un medic trebuie să fie mereu acolo pentru aproapele său”
Dacă ți-a plăcut interviul, descoperă AICI mai multe articole!
Vizitează-ne și pagina oficială de Facebook sau contul de Youtube!