Prof. Univ. Dr. Diana Cimpoeşu este medic-şef al Unităţii de Primiri Urgenţe (UPU) din cadrul Spitalului Judeţean „Sfântul Spiridon“ Iaşi şi coordonator SMURD Iaşi, participând în trecut la formarea primelor nuclee de medicină de urgenţă în România.
Denumită și „Femeia inegalabilă a Medicinei de Urgență” Prof. dr. Diana Cimpoeșu ne-a vorbit cu multă empatie și profesionalism despre situațiile limită din meseria sa, tragediile care împuternicesc un medic de urgență, precum și despre lecțiile transmise viitorilor profesioniști pe care îi formează.
Aţi afirmat într-un interviu precedent faptul că medicina de urgenţă a pornit din medicina de război. Este sau nu cea mai grea specialitate?
Desigur, am afirmat faptul că are elemente comune cu medicina militară şi într-adevăr, dacă ne uităm la istoria medicinei de urgenţă, mai ales la cea de pe continentul american, sunt concepte, elemente care au pornit din experienţa de pe front a celor din Statele Unite şi s-au tradus în protocoale şi în proceduri care se folosesc astăzi în medicina de urgenţă.
Nu ştiu dacă este cea mai grea specialitate, însă este cea mai frumoasă pentru mine. Totuşi, gradul de dificultate există deoarece intervenţiile trebuie să fie rapide, corecte şi pentru că pacienţii la care ajungem sunt, de cele mai multe ori, în stare gravă, iar riscurile sunt mult mai ridicate. Aceste aspecte fac ca medicina de urgenţă să fie o specialitate grea, mai ales din punct de vedere emoţional, pentru că medicul de urgenţă trebuie să facă faţă unor situaţii limită.
Ne puteți relata care a fost cea mai provocatoare situație întâlnită în meseria dumneavoastră?
Au fost multe situaţii de acest fel. Unul dintre cele mai grele momente a fost cel în care mi-am pierdut colegii în accidentele de elicopter din 2006 şi 2016. În anul 2006, am mers la locul accidentului în zona aeroportului Iaşi, încercând să resuscităm medicul şi asistentul care erau în stop post-traumatic din accidentul aviatic.
Piloţii aveau leziune care, în mod evident, erau incompatibile cu supraviețuirea, dar am crezut că leziunile colegelor noastre pot răspunde la manevrele de resuscitare. Evident, au fost momente dramatice pentru că este extrem de greu să încerci să îți aduci un coleg la viață.
Alte tipuri de evenimente de acest fel sunt cele fericite, când am asistat la nașteri la mare distanță, pe timp de iarnă, cu drumuri blocate și zăpezi foarte mari. Am reușit să aducem pe lume, în zone aflate la sute de km de Iași, bebeluși care au fost salvați de către echipa de urgență. Aceste intervenții au fost posibile numai datorită accesului cu elicoptere.
Atunci mi-am dat seama că nu pot să îndemn colegii să faci misiuni cu elicopterul dacă eu nu sunt convinsă că aceste misiuni sunt sigure.
Ați fost primul medic care a ales să zboare cu elicopterul de urgență după tragicul accident din 2006 al elicopterului SMURD IAȘI. Cum ați găsit curajul de a relua relua zborurile?
În momentul tragediei din 9 ianuarie 2006, toți cei care zburam și făceam parte din echipa SMURD Iași, intervenind cu elicopterul în regiunea nord-est a României, am trăit multă frică. Ne-am temut pentru viețile noastre.
Am avut cu toții părinți, soți, copii care ne-au spus să limităm intervențiile medicale de urgență la cele din spital. Totuși, există clar avantajele intervențiilor cu elicopterul, pentru distanțe mari, pentru zone în care nu există medici.
Prof. dr. Diana Cimpoeșu: Intervențiile cu elicopterele SMURD sunt pentru cei care vor și pot.
Atunci mi-am dat seama că nu pot să îndemn colegii să facă misiuni cu elicopterul dacă eu nu sunt convinsă că aceste misiuni sunt sigure și că le putem face în continuare. Am avut credința că este bine să continuăm, să cinstim memoria colegilor noștri, continuându-le munca și dragostea lor pentru zbor.
Astfel, în calitatea mea de medic șef al echipei de medici, asistenți, infirmieri din Unitatea de Primiri Urgențe a spitalului „Sfântul Spiridon“ Iaşi, trebuia să fiu eu cea care face primul pas și care dă un exemplu. Unii colegi au mai continuat să zboare, alții au decis să nu. Intervențiile cu elicopterele SMURD sunt pentru cei care vor și pot.
Au apărut, între timp, generații noi de medici specialiști, medici rezidenți, asistenți care au venit în echipa noastră și în fiecare generație avem colegi care își doresc să realizeze misiuni cu elicopterul.
Totuși, constat că în acea situație, exemplul personal a contat mult.
De cele mai multe ori planul de intervenție realizat pe baza informaţiilor primite telefonic se modifică la locul accidentului. Cum gestionați logistic dar și emoțional gradul de spontaneitate al meseriei?
Într-adevăr, în multe cazuri, ceea ce se spune la telefon nu corespunde cu ceea ce se întâmplă la locul intervenției. Sunt situații în care a fost vorba de un accident rutier și ne așteptam să fie câțiva accidentați cu leziuni mai ușoare și am găsit acolo cel puțin 4,5 cazuri foarte grave, cu hemoragii și traume importante.
Atitudinea este cea de a solicita echipaje în sprijin și de a organiza locul accidentului pentru a oferi cât mai multe șanse celor mai mulți pacienți și apoi a-i evalua și pe cei cu leziuni minore.
Vom trata cu prioritate cazurile de cod roșu și galben ceea ce înseamnă șoc, o hemoragie importantă, uneori stop dacă avem suficiente resurse și pentru accidentele de victime multiple și în situațiile de comă, de traume cranio-cerebrale.
Îmi aduc aminte de un accident feroviar, cu un autobuz de 19 persoane, în care au existat 2 supraviețuitori. Pe unul l-am intubat între căile de cale ferată și am avut lângă mine ca ajutor o asistentă medicală de la serviciul de ambulanță.
Am avut, atunci, în echipa mea, asistent medical și rezident, dar ei lucrau pentru un alt pacient și am acționat, modificând imediat lucrurile. Poți face acest lucru și ești nevoit să îl faci dacă oamenii sunt pregătiți pentru aceleași tipuri de protocoale și intervenții.
Acesta este doar un exemplu în care te poți adapta unei situații, chiar dacă ai crezut că vei găsi toate persoanele într-o zonă sigură.
Asistenta care lucra atunci pe ambulanță, a devenit ulterior medic primar în medicina de urgență, iar acum face gărzi cu noi pe elicopter.
Ați afirmat faptul că cea mai mare parte a activităţii dumneavoastră se desfășoară, totuși, în spital. Cum manageriați supraaglomerarea departamentului de urgență?
Supraaglomerarea departamentului de urgență este un fenomen care există peste tot în România și în străinătate. Rezolvarea vine atât din exterior cât și din interior.
Din interior, modul în care organizezi departamentul de urgență, crescându-ți echipa, este un aspect care ajută. În ultimul timp, am reușit să pun un medic specialist în triaj, astfel încât contactul pacientului cu primul medic să fie cât mai rapid, scurtând astfel timpul pacientului petrecut în departamentul de urgență.
Elementele externe constă în modul în care medicina de familie și cea de ambulator pot ajuta pacientul încât să nu ajungă la urgență, în afara situațiilor necesare.
„Să știți că și eu am plâns după anumite intervenții”.
Considerați că românii abuzează de sistemul de urgență, apelând serviciul de ambulanță atunci când situația nu o impune neapărat? Cum sunt gestionate aceste situații?
Noi facem apel la populație prin intermediul mass-media să își determine singură, cu responsabilitate, gradul de urgență.
Dacă te doare un umăr de 3 săptămâni, nu trebuie să suni vineri noaptea ca să vii la urgență. Trebuie să te duci să îți faci programare la medicul de familie și să îți spună ce investigații trebuie să faci, în timp util.
La urgenţă vii atunci când durerea în umăr a apărut brusc şi poate fi nevoie de un diagnostic diferenţiar cu o durere dintr-un sindrom coronarian acut care nu aşteaptă.
Cel care apelează ambulanţa trebuie să aibă multă responsabilitate și simț critic. Săptămâna aceasta, de exemplu, am avut următoarea situație:
A chemat cineva salvarea pentru a ajunge la spital, spunând că îl doare în piept, el având nevoie să vadă, de fapt, dacă nu este un medic cardiolog care să îi caute o afecțiune mai veche.
A păcălit sistemul și văzând că nu găsește medicul cardiolog pe care și-l dorește, a semnat și a plecat acasă. Deci este clar că nu avea nevoie să sune la 112. În același timp, de acea ambulanță putea să aibă nevoie cineva cu o urgență reală.
Este bine ca fiecare să se gândească: Am într-adevăr nevoie să sun ambulanța sau problema mea trebuie rezolvată cu alți pași? Acesta este apelul meu la conștiința fiecărui om.
Am început acum câțiva ani, campania „Urgența este pentru urgență”, pe care o promovăm prin filmulețe realizate pentru populație, prin sfaturi și intervenții dedicate publicului larg.
Fiecare dintre noi trebuie să avem conștiința de a folosi resursele sistemului medical doar atunci când ele trebuie neapărat folosite.
Câtă tărie de caracter trebuie să dovedească un medic aflat în intervenție pe elicopter sau în mașină, mai ales când știe că ajunge primul la fața locului și toate speranțele sunt îndreptate spre el?
Trebuie mult curaj. Să știți că și eu am plâns după anumite intervenții. De alteori, a trebuit să îmi îmbărbătez rezidenții care s-au dus la o intervenție.
Am avut un medic care devenise proaspătă mămică și care a fost la un accident feroviar, unde într-o mașină lovită de tren se aflau doi părinți și doi copii. Ea nu a mai putut face nimic. Impactul a fost fatal pentru toți cei 4. I-a evaluat pe toți și plângea, nefiind în stare să mai meargă la o altă intervenție.
Ca medic șef trebuie să îți dai seama de acest element, să ai resursa umană să poți înlocui medicul pentru că imediat poate apărea o altă urgență și să îți dai seama că omul respectiv are nevoie de sprijin.
Această parte de debriefing a echipei medicale ar trebui să existe după toate intervențiile dificile. Și după un stop la un pacient de 90 de ani ai nevoie de debriefing. Ai nevoie să spui ce ai făcut și ce ai simțit, iar cineva cu mai multă experiență să îți confirme că ceea ce ai făcut ai făcut bine. Ai nevoie să ți se spună, de asemenea, că uneori viața are propriile limite și uneori situațiile pe care le întâlnim sunt peste puterile noastre.
Într-adevăr, ai nevoie de putere. Ai nevoie să ai în jur o echipă, pentru că uneori și pe cei cu experiență îi pot ajuta cei tineri.
Fiecare om contează. Poate veni o infirmieră lângă un medic să îi șteargă o lacrimă, să îi dea un pahar de apă, să îi spună: „Domnule doctor, haideți să vă fac un ceai sau o cafea, că poate vă trece supărarea”.
La fel de important este să ai și acasă o echipă de suport. Am avut întotdeauna sprijinul familiei și acest lucru a fost esențial pentru mine: de la bunicii mei care m-au crescut și mi-au insuflat dragostea pentru medicină și până la copilul meu care acum e masterand și tot mă mai ajută când sunt supărată.
Acest lucru înseamnă să ai tărie dar înseamnă să-ți aduni puterea din foarte multe surse. O altă resursă importantă care m-a ajutat mereu a fost credința în Dumnezeu și sprijinul pe care îl avem și din partea echipei de preoți și slujitori care sunt aici în spitalul Sf. Spiridon.
Noi suntem un spital de 270 de ani, construit în jurul unei biserici. A fost inițial o bolniță pornită de la ideea că o biserică trebuie să trateze și pacienți, care s-a dezvoltat ulterior ca spital, clinică universitară cu performanțe naționale și europene dar care păstrează această legătură puternică cu credința.
Care sunt perspectivele medicinei de urgență în viitor? Cum credeți că va evolua această ramură?
Oameni. Echipamente. Protocoale. Știință. Învățătură.
Am foarte mare încredere că medicina de urgență va evolua bine în viitor. Să știți că deja suntem modele la nivel european și văd acest lucru de fiecare dată când merg la congresele europene.
Sunt reprezentantul României și la Consiliul European de Resuscitare și la Societatea Europeană de Medicină de Urgență unde reprezentantul este președintele societății, Dr. Raed Arafat.
Să știți că suntem apreciați și ni se cer prezentări despre sistemul nostru, mai ales în lucrul împreună cu Inspectoratul pentru Situații de Urgentă și pentru Inspectoratul General de Aviație care este un model frumos, de urmat.
Colegii din Franța și Slovenia ne-au cerut părerea despre cum ne-am motivat medicii și asistenții să rămână în urgențe pentru că după pandemie mulți din asistenții și medicii de urgență din alte state europene au migrat fie către alte sectoare, fie către alte specialități, lucru care nu s-a întâmplat în România.
În țara noastră, oamenii care au fost angajați temporar în timpul stării de urgență sau de alertă, au dorit să rămână.
Cea mai mare perspectivă este, așadar, să creștem echipa medicală de urgență din toate centrele care fac urgență în România. Să continuăm să reușim dotarea cu ambulanțe și cu echipamente în departamentele de urgență.
Rezumând perspectivele, aș putea puncta următoarele: Oameni. Echipamente. Protocoale. Știință. Învățătură.
Dumneavoastră formați, de asemenea, viitorii medici de urgență. Care credeți că sunt cele mai importante lecții pe care le-ați transmis și cu care vor porni în meseria lor?
Să iubească oamenii. Să învețe. Să nu se oprească nici o clipă. Să își dorească să poată mai mult, să dorească să împărtășească experiența lor generațiilor viitoare.
Eu nu sunt de principiul că medicina se fură, ci medicina se învață. Trebuie să îi arăți unui tânăr cum intubezi un pacient în spital, cum faci o sedare pentru rezolvarea unei luxații și acum, ultimul tip de intervenție, la nivel european: să îi arăți cum se pune un dispozitiv de oxigenare extracorporală care salvează vieți.
Generațiile se formează cu dragoste și acestea sunt lecțiile: Să îți iubești pacientul și să îl consideri al tău. Să îți iubești echipa și să o consideri a doua ta familie. Să folosești cuvinte pozitive, chiar dacă le rostești ferm.
Bunicul meu avea o vorbă: „Nu există nu pot, doar nu vreau”. Eu cred, atât timp cât un om are șanse, că pot să îi dau ceva din ce știu eu mai bine și îl pot ajuta să trăiască.
Dacă ți-a plăcut interviul cu Prof. Dr. Diana Cimpoeșu, descoperă AICI mai multe interviuri cu experți din domeniul sănătății!
Vizitează-ne și pagina oficială de Facebook!