Sunt oameni care nu precupețesc niciun efort pentru salvarea vieții semenilor. Sunt oameni care ridică faptele de compasiune la rang de meserie de onoare, sunt oameni care, dacă ar avea un nou început, ar alege, fără nicio ezitare, să fie ceea ce sunt acum: SALVATORI.
Fie că sunt medici, asistenți, la serviciile de ambulanță, la unitățile de primire a urgențelor din spitale, operatori 112, în directă legătură cu oamenii care au nevoie de ajutor, paramedici în SMURD – ISU, salvatori montani, conductori de câini salvatori din avalanșă ori de sub dărâmături sau voluntari, cu toții au un singur crez: să salveze vieți.
Astăzi, facem cunoștință cu medicul Daniel Ungureanu, de la Serviciul Județean de Ambulanță Vaslui. Are 41 de ani și profesează din anul 2001. Specialitatea sa este medicina de familie, dar are atestat și în medicină de urgență. Lucrează la Serviciul de Ambulanță Județean Vaslui din 2009, iar un an mai târziu a preluat și funcția de purtător de cuvânt.
Întrebat de ce a ales această meserie și, dacă ar fi să aleagă din nou, ce ar alege, dr. Daniel Ungureanu a susținut că – din punctul său de vedere – “să fii medic e mai mult decât o meserie, trebuie să ai har”.
“Am ales această profesie pentru că mi-am dorit mereu să ajut oamenii dar și pentru că am dorit să lucrez într-un mediu care provoacă în mod constant. Iubesc oamenii și viața și tocmai de aceea, dacă ar fi să aleg din nou, aș urma aceeași cale”, a declarat dr. Daniel Ungureanu.
INTERVIU complet și pe www.dsu.mai.gov.ro
De ce ați ales să lucrați în medicina de urgență?
Deși specialitatea mea este medicina de familie, imediat după terminarea rezidențiatului am început să lucrez în domeniul urgenței. Era un domeniu nou pentru mine, un domeniu pe care l-am descoperit la SMURD Târgu Mureș, acolo unde am luat atestatul în medicina de urgență. Am cunoscut acolo oameni minunați care m-au făcut să fiu fascinat de această specialitate.
Este un domeniu în care dacă aplici tratamentul corespunzător sau dacă faci corect manevrele salvatoare de viață ai rezultate vizibile imediat. Nimic nu este mai plăcut decât atunci când reușești să repornești o inimă care s-a oprit sau atunci când auzi plânsetul unui nou-născut a cărui naștere ai asistat-o în ambulanță. Aceste motive m-au făcut să uit medicina de familie și să mă implic total în medicina de urgență.
Pe lângă activitatea din teren, în calitate de formator sunt implicat în programele de pregătire profesională desfășurate lunar la sediul Ambulanței Vaslui, în cadrul cărora am pregătit colegii de serviciu pentru a fi mai buni în activitatea pe care o desfășoară zi de zi, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Astfel, echipajele noastre au ajuns la peste 25% cazuri resuscitate cu succes a stopurilor cardio-respiratorii, iar la concursurile naționale de profil au obținut opt medalii în ultimii șapte ani.
Cu ce vă mândriți cel mai mult din activitatea dumneavoastră?
Cel mai mult mă mândresc cu ai mei colegi pe care am reușit să-i formez profesional prin aceste programe de pregătire continuă și care au dovedit că pot fi mai buni de la o zi la alta. Există destule cazuri de pacienți care s-au aflat în stop cardio-respirator și care au fost resuscitați cu succes de echipajele nostre medicale, de multe ori doar cu asistent medical, medicul nefiind tot timpul disponibil.
Îmi vine acum în minte cazul fondatorului unei formații de muzică din Vaslui, care a fost resuscitat în stradă de două echipaje cu asistent iar după o lună a plecat acasă complet recuperat. Sau… cazul unui fotbalist resuscitat pe terenul de fotbal și care astăzi este complet refăcut.
Însă cel mai plăcut caz este cel al unui bărbat din Bârlad resuscitat cu succes după un stop cardio-respirator, de un echipaj cu asistent medical in urma cu peste patru ani. După mai puțin de 24 de ore, acesta a fost detubat și a comunicat cu familia sa. Fiica acestuia, asistent medical de formație, impresionată de modul în care un asistent medical poate salva vieți la serviciul de ambulanță, s-a hotărât să facă voluntariat în serviciul nostru. Ulterior, a participat în cadrul unui echipaj medical la Concursul Național de Ambulanțe, unde a obtinut locul trei, pentru ca apoi să se angajeze în unitatea noastră, iar astăzi să ajungă să fie colega și prietenă cu cea care i-a salvat viața tatălui său. După cum vedeți, acestea sunt cazuri la care eu nu am participat efectiv, iar asta mă face să am încredere și să fiu mândru că am asemenea colegi.
Relatați-ne câteva cazuri în care ați intervenit și care v-au solicitat uman, profesional, personal. Cazuri limită, intervenții de succes în situații speciale de urgență? Cum ați intervenit? Cum ați gândit și cum v-ați simțit în momentul intervenției?
Îmi vine acum în minte un caz real, pe care, paradoxal, l-am avut inițial ca scenariu ipotetic la Concursul Național de Ambulanțe din România – Sinaia 2016. La concurs nu l-am parcurs perfect dar iată că după doi ani, în vara anului trecut, am avut ocazia să îl “parcurg” chiar pe teren cu același caz, însă în realitate.
De data aceasta nu mai aveam în față un manechin, ci un pacient real care fusese victimă a unei agresiuni. L-am gasit în loc public, inconștient și cu plagă cu sângerare masivă la nivelul limbii.
Practic, hemoragia produsă inunda calea aeriană. Era în șoc hemoragic și nu putea respira. Ajutat de un echipaj extraordinar, am reușit să il sedez, să îl intubez orotraheal și apoi să îi opresc hemoragia respectivă.
În tensiunea momentului, nu pot să vă spun câtă ușurare am simțit atunci când am reușit să îl ajut să respire. M-am interesat ulterior și am aflat că după patru zile, acesta a fost externat perfect recuperat. Iar primul lucru a fost să-l contactez pe medicul care m-a arbitrat la concurs și să îi spun că în realitate cazul s-a încheiat cu succes.
Intervenția pe care n-o veți uita niciodată?
Era în urmă cu opt ani. Am fost trimis într-o noapte la un caz cu un copil mic, în vârstă de doi ani, care nu putea respira, într-un sat, la 15 minute de Vaslui.
Am găsit acolo o mamă care fugea disperată pe stradă, în întâmpinarea ambulanței, ținându-și copilul în brațe într-o pătură. Era atât de speriată încât nu realizase că plecase de acasă desculţǎ.
În patură era o fetiță frumoasă. Respira foarte greu, era cianotică și febrila. Ajutat și de această dată de niște colegi exemplari, am inițiat manevrele și terapia corespunzătoare iar evoluția a fost cea dorită.
Când am ajuns la spital nu mai aveam în față un copil bolnav, ci unul vesel care zâmbea. Iar mama, care s-a întâlnit ulterior cu asistenta mea din acea seară, ne-a mulțumit. Dar zâmbetul copilului a fost cea mai mare mulțumire.