Centenarul României e marcat, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, de expoziția out-door 100 de ani de medicină românească – în două dintre locațiile centrului universitar, adică la Facultatea de Medicină Generală – Bulevardul Eroii Sanitari, nr. 8 și la Rectorat – Strada Dionisie Lupu, nr. 37.
Expoziția, care va putea fi vizitată până pe 31 octombrie, este rodul colaborării UMF „Carol Davila” cu Muzeul Municipiului București. „Expoziția 100 de ani de medicină românească dorește să ofere publicului larg povestea pe scurt a unei profesii liberale care a reușit în timp record să se sincronizeze cu marile școli europene de profil și să ofere în final foarte multe reușite de pionierat medical, fapt de excepție pentru Europa Orientală. De subliniat faptul că medicina românească, alăturând aici și pe farmaciști, stomatolgi precum și asistența medicală specializată, a fost una dintre cele mai dinamice demografii profesionale și culturale din spațiul românesc, după 1850”, a declarat în exclusivitate pentru Ziar Medical dl Adrian Majuru, directorul prestigioasei instituții de cultură din Capitală.
Și tot istoricul Adrian Majuru declara, în exclusivitate pentru cititorii noștri: „Medicina românească, cu întregul panel de profesii asociate, a fost cea mai puternică și modernă forță socială și profesională după breasla juridică: membrii acestei profesii au ridicat din nimic instituții medicale, au consolidat profesii și specializări în colaborare cu marile școli medicale europene și, cel mai important, au oferit României urbane un model cultural, social, profesional, de referință până astăzi, indiferent de circumstanțele istorice potrivnice. Deoarece acestea din urmă au fost create din exterior pentru a diminua forța morală și profesională a demografiilor profesionale, care pot moderniza o societate din interior către exterior. Iar medicina românească a fost și trebuie să continue să rămână elita acestei forțe interioare de profesionalizare continuă a societății românești”.
100 de ani de medicină românească – file de istorie
Acum 100 de ani, medicina românească îşi făcuse deja un renume internaţional, pornind de la înfiinţarea Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie de către Carol Davila, în 1857, şi de la inaugurarea Facultăţii de Medicină, în 1869, ca parte a Universităţii Bucureşti.
Astfel, imaginile reflectă felul în care învăţământul superior medical și-a desfăşurat activitatea la un nivel comparabil cu cel al instituţiilor similare europene cu veche tradiţie. Ştiinţa medicală românească s-a modernizat rapid prin eforturile unor personalităţi precum Victor Babeş, Thoma Ionescu, Gheorghe Marinescu, Ioan Cantacuzino, Francisc Iosif Rainer, fraţii Minovici sau Constantin I. Parhon, fondatori ai unor şcoli medicale de specialitate, recunoscute pe plan internaţional, care studiau marile teme ale medicinei: igiena şi educaţia sanitară în privinţa prevenirii şi îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei; tratamentul în instituţiile spitaliceşti; anatomia şi fiziologia – structurile şi funcţiile organismului; patologia – cauzele şi mecanismele de producere a bolilor; interferenţele dintre medicină şi legislaţie în cadrul medicinei judiciare.
După perioada dificilă din timpul Primului Război Mondial, când serviciul sanitar românesc s-a confruntat cu boli epidemice grave, precum tifosul exantematic, holera, febra recurentă sau febra tifoidă, organizarea asistenţei medico-sanitare în România a început, treptat, să facă progrese importante. Capacitatea de internare a spitalelor a crescut, s-au creat instituţii policlinice şi dispensare, iar pentru a combate şi preveni bolile contagioase s-a înfiinţat o reţea igienico-sanitară şi au fost deschise primele sanatorii de tuberculoşi. Cu timpul, în dispensarele teritoriale, pe scara întregului sistem de ocrotire a sănătăţii, a început aplicarea metodei de asistenţă medicală a populaţiei cu caracter preponderent profilactic.
100 de ani de medicină românească – formare și transformare
De asemenea, progresele înregistrate de disciplinele biomedicale, dar şi evoluţia metodelor şi tehnologiilor de investigare, au contribuit la dezvoltarea medicinei clinice, precum medicina internă şi chirurgia. Astfel, au apărut institute de specialitate precum cel de bacteriologie, de medicină internă, de infra-micro-biologie (virusologie), de igienă şi sănătate publică. Imaginile reflectă activitatea în cabinete medicale, săli de consultație, cabinete stomatologice, cabinete medicale de școală, aparatură medicală, ori săli de operație.
Industria farmaceutică românească s-a diversificat odată cu dezvoltarea învăţământului farmaceutic, prin înfiinţarea Facultăţii de Farmacie, în 1923, ca parte componentă a învăţământului medical. În cadrul farmaciilor şi al drogheriilor, pe lângă “specialităţile” – cum erau denumite în epocă – importate, medicamentele produse în laboratoarele din ţară căpătau o pondere din ce în ce mai însemnată. Prepararea în cantităţi mai mari a unor formule medicamentoase de către farmaciştii români, recunoscută şi recompensată în expoziţii naţionale şi internaţionale, cumpărarea de brevete şi tehnologii străine, precum şi tehnicizarea activităţii în farmacie au constituit paşi importanţi pe calea obţinerii industriale a medicamentelor de sinteză. De-a lungul secolului al XX-lea, producţia farmaceutică se dezvoltă rapid având în sprijinul ei prestigioasele institute de cercetare româneşti şi conlucrarea cu concerne farmaceutice occidentale.
Realizatorii expoziției sunt muzeografii Cezar Petre Buiumaci și Ana Iacob, coordonator Dr. Adrian Majuru, director al Muzeului Municipiului București, consultant Prof. Univ. Dr. Octavian Buda (UMF Carol Davila).
