Doctorul Elena Cardaş de la Spitalul Judeţean Botoşani este un pacient care în aceste zile şi-a sărbătorit un an de viaţă. Un an de când a fost diagnosticată cu cancer de sân. Cum doctorul Elena Cardaş este şi scriitorul Elena Cardaş, şi-a pus talentul la muncă şi după câteva romane bine primite, zilele acestea şi-a spus povestea ei de supravieţuire.
Doctorul cu sărbători
Acum doi ani, Dr. Elena Cardaş a sărbătorit alături de Marian 10 ani de când acesta, un tânăr ieşit din sistemul de ocrotire, fără locuinţă, fără loc de muncă, fără noţiunile elementare de viaţă socială, a intrat în viaţa domniei sale. Puţini au inima atât de mare, încât să-şi deschidă sufletul, casa şi masa în faţa unui tânăr vulnerabil, iar Marian, care are acum familia sa în Italia nu a uitat de binefăcătoarea sa şi au marcat evenimentul care lui i-a schimbat în mod fericit existenţe.
„Cand l-am cunoscut, acum 10 ani, îşi dădea bacul şi era la casa de copii. Mi-a fost pacient dintr-o eroare. I-am lăsat la externare numărul meu de telefon. Poate odată o sa fii flămând, poate nu o să ai niciun ban în buzunar.. cine ştie, sună-mă! După câteva luni a venit la uşa mea cu un rucsac de pânză în spate, toată averea lui. Îi era foame. L-am pus la masă cu ce am avut, crezând că asta va fi tot. Unde dormi? În gară, în parc, nu ştiu. Muncesti undeva? Cine mă angajează? Am încercat. Toţi cer garanţii matriale, eu nu am nimic. Ochii lui erau ai unui animal hăituit de vânători, care caută ascunziş. I-as fi dat ceva bani, poate chiar mulţi, dar cand îi termina ce ar fi făcut? Aşa că l-am primit în casă pentru o vreme” scria atunci dr. Elena Cardaş pe aceeaşi reţea de socializare.
Dar viaţa nu e corectă şi în 2017 Dr. Elena Cardaş a dat piept cu realitatea diagnosticului crud. După un an de tratament şi-a făcut un tort cu o lumânare. I-am văzut chipul luminat şi glasul cu care şi-a cântat sieşi „Happy birthday to me!”. Am înţeles că rândurile postate de domnia sa pe o reţea de socializare sunt un bun îndemn adresat pacienţilor să nu abandoneze lupta şi am rugat-o să le împărtăşească şi citiiorilor Ziarului Medical.
Ziua în care am murit. Ziua în care Dumnezeu mi-a mai dat o a doua șansă la viață
„Exact acum un an un tsunami mi-a devastat viața. Nişte explorări de rutină pe care le-am făcut doar pentru că intrasem în concediu de odihnă și aveam vreme sa mă ocup şi de mine mi-au dat verdictul. Acela pe care nimeni nu îl vrea: Cancer.
6 februarie 2017 a fost ziua în care am murit şi în care Dumnezeu mi-a mai dat , aşa sper, o a doua șansă la viață. Am trecut prin tot felul de trăiri. De la negare la acceptare. De la renunțare la luptă, la încrâncenare. Fusesem aruncată brutal într-un ring , fără ca cineva să mă pregătească, faţă în față cu o namilă furibundă, gata să mă doboare.
O puncţie dirijată ecografic a confirmat prezența a cel puțin două tipuri de celule maligne, una cu agresivitate mai mare. Prima operație mi-a adus veşti şi mai proaste. Cancerul de la sân invadase şi plexul ganglionar. Statistic vorbind, şansele de supraviețuire erau sub 50%.
Tic, tac, tic, tac…
Am avut momente în care nu ştiam încotro să o apuc. Pe orice drum as fi luat-o erau păreri pro și contra. Cel mai greu în toată povestea este că în final esti cel care își asumă riscul. Nimeni nu iţi garantează nimic. Mă însel: sunt incredibil de mulți șarlatani care iţi vând pe sume colosale tot felul de paie pisate ori bicarbonat cu lămâie ori caca de liliac ori untură de bursuc.
Când disperarea iţi circulă prin sânge mai abitir decât globulele roșii, începi parcă să crezi şi în astea. Căci mereu te întrebi dacă nu cumva ai ales greșit clinica, medicul, schema de citostatice. Cel mai greu este ca nu ai timp. Tic, tac, tic, tac… trece in defavoarea ta. A fost nevoie de 3 operații. S-a ales pentru mine o schemă de citostatice foarte dură, o combinație de 3 citostatice. În mod clasic se aleg 2. Dar eu eram pe muchie de cuţit. Mi-am asumat riscul. Aproape 4 luni am stat la pat. Cu dureri în tot corpul, cu ceață pe creier, mi-a căzut părul, genele, sprâncenele, nu puteam să merg, sa îmi menţin echilibrul. Nu puteam sa beau nici apă, toată gură era o rană.
Dependentă de Dumnezeu şi de oamenii din jur
Am fost sigură că pentru mine a venit vremea să mă desprind de lumea asta. Am realizat cât de fără valoare devin toate ce le agoniseşti în viaţă. M-am văzut dependentă de ceilalți. Şi mai ales dependentă de Dumnezeu. Care mi-a scos în cale oamenii potriviți. Să mă spele, sa ma țină de mână, să îmi aducă o gură de mâncare, să mă ducă la controale.
Boala m-a găsit cu contul bancar cu 2000 de lei. De peste tot au sărit oameni la care nu mă aşteptam şi m-au ajutat. Am făcut radioterapie în București la clinica Ametyist, cu cea mai bună tehnologie la nivel european. Prietenii din Germania mi-au achitat nota de plată pentru cele 5 săptămâni de tratament. De fiecare dată, de undeva, cineva mi-a întins mereu o mână de ajutor.
Lecţia iubirii
Am cunoscut prin spitalele prin care am trecut multe femei cu aceeași boală. Mi-au fost exemple şi motive de încurajare. Acum două săptămâni am trecut prin a patra operație. Mastectomie profilactică pe celălalt sân. Nimic nu a fost ușor. Dar iată-mă! Am ajuns să îmi sărbătoresc azi primul an din noua mea viață.
Namila din ring nu este învinsă. Doar că nu mai este ca la început. E cât o pisică. Uneori toarce, uneori dă să zgârie şi să scuipe.
Ce am învățat un acest an? Multe. Lecția umilinței. Lecția acceptării. Lecția curajului de a-ţi accepta viaţa, boala, destinul. Lecția dependenței de Dumnezeu. Lecția iubirii. A iubirii de sine mai ales. Lecția respectului pentru viață. Lecția respectului pentru planetă. Lecția armoniei. Lecția că suntem diferiţi şi trebuie să ne acceptăm unii pe alții. Lecția că …. ai multe lecții de învățat. Şi mai ales cea cu cimitirul plin de oameni de neînlocuit.
Nu m-am întrebat niciodată de ce mie, de ce eu. Nu am acceptat sa fiu învinovăţită pentru boală. Cancerul nu e sifilis. Jucăm ruleta rusească. Toți mâncăm ce se vinde, toți ne îmbrăcăm cu ce e de îmbrăcat, toți respirăm acelaşi aer, toți suntem stresați, indiferent dacă suntem patroni sau angajați.
Elena Cardaş pacientul
Am păstrat pentru final câteva sfaturi pentru voi, care sunteți sănătoși: nu îi izolați pe bolnavii de cancer. Cancerul nu e lepră. Mergeți, ajutaţi-i. Nu îi ajută cu nimic doar simplul fapt că vă gândiţi la ei. Cumpăraţi-le o pâine, o banană. Oferiţi-le bani, pentru că este o boală în care ai mare nevoie. Mergeți, bateţi la uşa lor. Nu-i izolați în spatele unui telefon, spunând de complezenţă: dacă ai nevoie sună-mă! Nu va vor suna şi voi ştiti asta, dar vă face bine să știți că v-aţi făcut datoria.
Un bolnav de cancer are nevoie de familie şi prieteni ca de aer. Sentimentul că este abandonat este inimaginabil de dureros şi de descris în cuvinte. Şi mai rău decât asta este să îl învinovăţeşti cumva de boală: sigur ai păcătuit… sigur ai mâncat … sigur ai făcut tu ceva, de ai făcut cancer! Aceste acuzaţii sunt o avanpremieră a morții sufleteşti. Îmi aduc aminte de florile pe care le-am primit la Iași după operație de la colectivul de colegi de la Săveni. A fost ceva care m-a motivat să lupt. Orice gest, cât de mic, contează. Vechi prieteni sau simple cunoștințe au venit în spital la Iași și la București. Cu un fruct, cu un iaurt, cu un zâmbet. Lumea nu m-a uitat. Până şi vechi pacienți m-au sunat.
De fapt acesta este cel mai puternic mesaj de care are nevoie un bolnav de cancer. Țin minte o amică, a venit de la serviciu în pauza de masă și mi-a masat tălpile. Mă dureau şi erau amorţite. A durat 10 minute. Nu ştiu să fi vorbit. Apoi a plecat la program. A fost atât de uman, de simplu si în acelaşi timp dumnezeiesc.
Nu abandonați bolnavii de cancer şi nu îi priviţi ca pe o cauză pierdută! Dumnezeu îi încearcă pe ei, dar si pe voi deopotrivă.
La multi ani! Exista viață și după cancer. Dar mai ales există viață înainte de moarte!”
Alte articole: