În lumea celor bolnavi de insuficienţă renală cronică, Emanuel Ungureanu este ca un Gulliver în ţara piticilor, pentru că cei ce au început să facă dializă de la vârste fragede s-au oprit din creştere odată cu această manevră disperată de a supravieţui. Nu fac mare caz de fistulele prin care îşi fac dializele de două-trei ori pe săptămână, iar braţele lor sunt mutilate de aceste formaţiuni. Unii au cicatrici, semn că le-au fost îndepărtate după ce au devenit inutile. Alţii fac dializă peritoneală, dar şi aici, dacă o încep de mici, ei rămân la acel nivel de dezvoltare a organismului. Oameni mari în trupuri mici. Suflete imense într-o lume care le este ostilă.

Emanuel Ungureanu şi insuficienţa renală cronică

Anul acesta Gaşca lui Emanuel Ungureanu, copiii şi tinerii cu insuficienţă renlă cronică din întreaga ţară susţinuţi de Emanuel Ungureanu şi Asociaţia  pentru Solidaritate şi Empatie „Delia Grădinaru” pe care o conduce, au încheiat anul cu două nunţi şi trei înmormântări. Nu, nu e o parodie după un film celebru, ci realitatea cu care se confruntă de mulţi ani Emanuel Ungureanu, cel care şi-a dedicat eforturile şi sensibilitatea insuficienţilor renali, dializaţi şi transplantaţi.

Am vorbit prima dată cu el în vara lui 2016 şi de atunci s-au schimbat multe. Dintr-un navigator pentru insuficenţii renali, Emanuel Ungureanu a devenit on om politic, membru în Camera Deputaţilor. Chiar dacă statutul său social s-a schimbat, el se ocupă în continuare de asociaţie. Ca de fiecare dată, copii şi tineri cu insuficienţă renală cronică, alături de  părinţi sănătoşi, părinţi bolnavi cu copii sănătoşi, voluntari şi colaboratori s-au întâlnit cu toţii la Cluj pentru a trece împreună în 2018. Îi uneşte suferinţa, dar şi prietenia, boala, dar şi căldura cu care Emanuel Ungureanu se ocupă de ei.

Era cea mai bună ocazie să vedem ce mai e în povestea navigatorului pe marea suferinţei, aşa cum îi spusesem la primul nostru dialog. Desigur, ştiam multe din transmisiunile sale live pe o reţea de socializare, iar ceea ce făcea până la intrarea sa în Camera Deputaţilor este făcut azi la un alt nivel.

Rep.: Acum un an si jumătate am cunoscut lumea insuficienţilor renali şi prin intermediul dialoguşui nostru, au aflat şi alţii. Ce s-a mai schimbat de atunci?

Emanuel Ungureanu: S-au schimbat multe şi nu prea. Îmi dau seama că percepţia altora poate fi diferită, dar pentru mine nu s-a schimbat nimic fundamental. Eu sunt aceeaşi persoană implicată civic, implicată în comunitate, aşa cum am fost de când am venit în Cluj. Din 1997 şi până azi eu m-am implicat în activităţi sociale, în activităţi care ţin de ecologizare, în activităţi de educaţie, am făcut enorm de mult voluntariat.

Practic, din luna decembrie 2016, de când am fost ales deputat şi de când sunt vicepreşedinte în Comisia de Sănătate, eu doar am adăugat un specific politic la activitatea mea, fără să întrerup activitatea de susţinere a copiilor şi tinerilor cu insuficenţă renală cronică din Asociaţia pentru Solidaritate şi Empatie „Delia Grădinaru”.

A fost, de fapt, una dintre preocupările oamenilor care m-au votat. Cu insistenţă am primit întrebări pe Facebook în timpul campaniei electorale, dacă îi voi abandona pe aceşti copii. Acest interviu îl facem într-o tabără unde sunt cei mai mulţi copii şi tineri cu această afecţiune de când am înfiinţat asociaţia. De fapt, şi în vară a fost cea mai mare tabără estivală, cea din Creta, iar următoarea este mereu mai mare, cu toate că mulţi dintre aceşti copii şi tineri dispar într-un număr înspăimântător, trei-patru oameni pe an este enorm la un grup relativ mic. Suntem în jur de 108 persoane.

„Eu nu am învăţat într-un an arta minciunii”

Spuneaţi că am devenit om politic. Îmi pare rău, aici o să vă dezamăgesc: Nu sunt om politic şi sunt foarte sigur că nu-mi doresc să devin, pentru că definiţia omului politic la noi nu este cea care mă caracterizează.

Când se va schimba clasa politică, cu definiţia pe care cred eu că ar trebui să o aibă un om politic, voi accepta şi această etichetă. Deocamdată, eu am o slujbă temporară ca parlamentar cu nişte atribuţii foarte clare. Toată lumea care m-a votat ştie, poate mai pregnant în aceste zile faţă de altele, că eu am intrat în Parlament, dar insist să nu fiu catalogat ca om politic, pentru că puţini oamenii care au intrat în politică în România după 1990, au avut coloană vertebrală, au avut morală, au făcut compromisuri acceptabile. După moartea lui Corneliu Coposu şi Ion Raţiu nu am mai găsit personaje care să fie cu adevărat preocupate de binele comun.

Eu nu am învăţat într-un an arta minciunii, pentru că aşa se spune că e politica la noi, arta de a minţi. Eu am continuat să fac ceea ce făceam şi înainte, având mai multă putere şi având o voce mai puternică în comunitate.

„Sănătatea nu a fost în 2017 o prioritate pentru cei ce au fost la guvernare”

Ce s-a schimbat? Cred că odată cu prezenţa telefonului meu mobil care filmează, care transmite live ceea ce se întâmplă într-o comisie parlamentară, cred că s-a schimbat un lucru fundamental: Pentru prima dată după douăzeci şi aproape opt de ani românii ştiu ce se întâmplă în comisia de sănătate. Din păcate, prea multe lucruri nu s-au schimbat, dar e bine ca românii să înţeleagă ce nu se întâmplă şi că din păcate, Parlamentul funcţionează extrem de ineficient şi în ciuda sloganurilor, sănătatea nu a fost în 2017 o prioritate pentru cei ce au fost la guvernare.

Acum veţi spune  că este afirmaţia unui om politic, dar eu zic să ne uităm la fapte. Dacă aş fi fost un jurnalist, cum am fost înainte de 1 ianuarie 2017 şi dacă aş fi fost preşedintele unei asociaţii, cum am rămas ca voluntar, acelaşi lucru l-aş spune: în 2017 nu s-a construit niciun spital de la zero. Singurul spital care este în construcţie şi este foarte vizibil, este un spital oncologic, construit de la început din donaţiile românilor printr-un SMS, pe  care vreau să-l dau şi încurajez asta: 8844 spital, creaţia unor femei extraordinare, pe nume Oana Gheorghiu, respectiv Carmen Uscatu. Prin intermediul Asociaţiei „Dăruieşte viaţa” se construieşte un spital, iar Statul Român, care administrează sănătatea, nu a construit nimic. S-au mai văruit nişte spitale, s-au mai dotat pe ici-pe colo cu aparatură mai performantă şi cam atât.

Ca să mă refer iarăşi la un lucru care a constituit un reper emoţional, pentru că suntem un popor care reacţionăm foarte mult emoţional, ceea ce nu este un compliment pentru noi, ca naţie, la doi ani de la Colectiv, la Cluj nu este o secţie de mari arşi, nici de arşi mediu şi nici de mici arşi. Sunt nişte paturi la secţia de chirurgie plastică, despărţite de o perdeluţă, paturi care nu au nimic special faţă de altele, nu există circuite speciale pentru ei, nimic.

Pentru că sună bine de fiecare dată, după căderea Guvernului Grindeanu, acum câteva săptămâni Prim Ministrul României, atunci când a fost invitat în Parlament să vorbească despre buget, a spus din nou că Sănătatea şi Educaţia sunt prioritare. Asta nu se reflectă în construcţia bugetară, dar o face în transmisiunea live făcută de mine din Comisia de sănătate, în dialogul dintre mine, ca parlamentar din opoziţie şi toţi colegii mei parlamentaridin arcul puterii, plus Ministrul Sănătăţii şi reprezentanţii Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, în care le spun foarte clar şi nu contestă absolut nimeni, că niciunul din cele  1400 de amendamente depuse, care însemnau investiţii în spitale, multe dintre amendamente susţinute acasă verbal, de către parlamentarii puterii, dar respinse în bloc, nu au fost luate în considerare.

“Nu sunt om politic în sensul românesc şi mioritic al cuvântului”

Am dat ca studiu de caz spitalul din Turda, o investiţie foarte utilă, de 36 milioane de euro, o investiţie foarte utilă, care nu este începută. Ea ar rezolva nu doar problemele de sănătate ale locuitorilor din Turda şi împrejurimi, ci şi probleme importante de supraaglomerare şi proceduri, care s-ar putea face la Turda chiar pentru clujeni. Ei ar putea merge lejer si pe autostradă şi pe ruta clasică la Turda, într-un spital care dacă s-ar moderniza, ar fi extrem de util.

Am demonstrat că  nu sunt om politic în sensul românesc şi mioritic al cuvântului şi am susţinut un amendament pentru o investiţie intenţionată de un primar de la PSD. Managerul spitalului este un fost coleg, Ovidiu Stănilă, care a plecat din cauza lui Lucan, a acestui monstru, şi-a construit o carieră politică în PSD, iar pe logica partidului, l-au numit acolo manager, însă este un om onest şi dornic să facă lucruri bune în acel spital, iar eu îl sprijin, nu pe el ca persoană, ci intenţiile lui de  a moderniza un spital de care avem nevoie în zonă. Nici măcar proiectele oraşelor conduse de PSD-işti nu sunt susţinute de guvernul PSD, ca să vedeţi că aici nu e vorba numai de politică. Ei, pur şi simplu, nu investesc în sănătate. Punct.

„S-au găsit locuri pentru săli de sport, pentru centre comerciale, pentru distracţie, dar nu s-au găsit bani pentru sănătate”

Un exemplu pozitiv este spitalul de la Bistriţa, dar el nu a fost construit în acest an, iar acolo a fost o gândire a autorităţilor locale şi judeţene, nu vorbim de meritul unui guvern care ar fi avut o strategie în acest sens. Consiliul Judeţean, Primăria, comunitatea oamenilor de afaceri au tras după ei guvernul.

Uitaţi-vă în Cluj, comunitatea locală fie că a fost PD, PDL, PNL, toate formele, a conservat clujenilor sentimentul fals al mândriei locale. Ce a însemnat asta? Am umplut Clujul de lucruri utile, nu inutile, importante, nu neimportante: festivaluri, stadion, săli de sport, asfalt până la uşa blocului pe alocuri, repet, lucruri importante, dar nu esenţiale. Deşi din gură au pleoscăit tot timpul liderii locali că sănătatea e cea mai importantă, de fiecare dată s-au găsit locuri pentru săli de sport, pentru centre comerciale, pentru distracţie, dar nu s-au găsit bani pentru sănătate.

RECOMANDĂRI ZM:  Balneoterapie la Slănic Moldova (VIDEO și galerie FOTO)

Dacă vă uitaţi la viaţa comunităţii din Cluj, noi am tot vorbit cu aceeaşi mândrie că şcoala medicală clujeană este cea mai importantă şi am lăudat toate somităţile, iar presa spunea până deunăzi despre Mihai Lucan că este Luceafărul medicinii. Noi am gonflat aceste persoane cu un preţ foarte mare pentru bolnavi. Toate aceste personalităţi şi-au transformat clinicile în moşii, în feude. Au fost interesaţi doar de şpagă sau doar de direcţionarea pacienţilor către clinicile private. La o analiză a sistemului medical veţi vedea câţi dintre medicii foarte importanţi din Cluj au şi clinici private şi veţi vedea că investiţiile serioase din ultimii ani s-au făcut în sistemul privat, care s-a construit tot pe spinarea statului, prin obiceiul păcătos al direcţionării bolnavului de la clinicile de stat prost dotate, pretext folosit în general, spre clinicile private super-bine dotate.

“Foşnetul pragmatic al banilor”

Statul român trebuia să vegheze ca serviciile medicale pentru oamenii fără posibilităţi materiale să fie accesibile în clinicile de stat, pentru că în mod mincinos, în complicitate cu Casa de Asigurări, s-au făcut contracte an de an în care spitalele minţeau că au anumite dotări, că fac anumite servicii şi unele aparate au fost declarate nefuncţionale, în aşa măsură încât pacienţilor să li se spună că statul nu investeşte şi atunci singura lor opţiune este la o clinică privată, unde trebuie să plătească sume exorbitante.

Aşa cum spunea mama Adinei Bleotu, ordinea, în acestă dezordine a lumii, ordinea în care cineva  pleacă mai repede în mormânt şi cineva mai rămâne în viaţă, a fost făcută- şi o citez pe ea “de foşnetul pragmatic al banilor”. Asta e realitatea în care trăim şi în care unii Dumnezei ai medicinii din Cluj au intrat în politică pentru ca influenţa lor să creeze o reţea de protecţie în jurul lor  şi a acelor cu care puteau să facă bani. Ei şi-au folosit talentul, măiestria pentru care au muncit şi pentru care trebuie să primească şi au primit recunoaşterea comunităţii, dar o comunitate nu se poate aşeza, să fie mulsă, în mâinile unor oameni care s-au îmbogăţit din mită.

„ Bă, ţi-am operat copilu, bă!”

Când nu e despre tine, e uşor să ierţi. Sigur că aceşti Dumnezei ai medicinii nu au luat de ficare dată mită, au fost şi persoane de care li s-o fi făcut milă, dar volumul celor care au fost jecmăniţi fiind atât de mare, nu pot tăcea. Nici mie, când am fost pacient în 2000, Lucan nu mi-a cerut bani, dar mă putea folosi, conduceam o asociaţie. Nici profesorul Stamatian nu mi-a luat bani când mi-a operat fetiţa şi vreau să se consemneze acest lucru, dar a sperat că fiind jurnalist, nu voi scrie rău despre el, aşa cum a sperat şi cu alţi jurnalişti probabil.

Atunci când am început să avem conflicte de idei în Comisia de Sănătate, profesorul Stamatian a avut grijă să spună „ Bă, ţi-am operat copilu, bă!”. Oamenii aceştia n-au înţeles că ei nu-mi fac un favor când mă operează, ci îşi fac meseria. Fiecare, la locul nostru ne facem datoria, nu ne facem favoruri.

Era o pacientă, Paula Blându, o puteţi găsi pe pagina mea de Facebook, cu o poveste de spus la nepoţi. Ea se simţea vinovată că se afla pe un pat de spital la Cluj pe care nu l-a plătit, pentru că nu a avut bani de dat la doctor şi-mi spunea cu toată sinceritatea că ea este pe patul acela ilegal. Ea nu înţelegea că în calitate de asigurat, Statul Român e obligat să-i asigure asistenţa medicală şi de fiecare dată când venea profesorul Lucan la vizită spunea că se speria atât de tare şi se ruga să nu o dea afară. „Dar să ştiţi, domnul Emanuel, spunea ea, că ar fi fost justificată dorinţa lui, pentru că eu n-am avut să-i dau bani”.

„Noi, de fapt, trăim de cât plătim”

Rep.: Ca să nu creem o falsă impresie că totul este negru în medicina clujeană, trebuie să ne amintim şi de succesele obţinute în lupta cu hepatita virală C, de exemplu, avem un număr mare de oncologi şi lista e lungă.

Emanuel Ungureanu: E adevărat, dar s-o luăm pe rând. În tabăra în care ne aflăm acum sunt foarte mulţi tineri care au contractat hepatita C pe aparatele de dializă sau la transplant, atunci au fost infectaţi. La acestă oră, Ministerul Sănătăţii acoperă doar anumite stadii ale bolii, nu decontează tratamente pentru toţi bolnavii. Noi, de fapt, trăim de cât plătim. Statul român oferă tratament pentru bolnavii de cancer în primele şase luni sau un an. După un an, trăieşte cine plăteşte. Asta e realitatea. Când spunem că s-a făcut câte ceva recunşteam că e insuficient în raport cu cât de bolnavă este populaţia. Faptul că Institutul Oncologic deserveşte mai mult de un sfert din populaţia ţării este o catastrofă.

În timp ce vorbim, oamenii îmi scriu pe Facebook în legătură cu o postare legată de caracatiţa din jurul profesorului Lucan şi mă atenţionează să nu mă ia valul emoţional, dar eu reamintesc faptul că toţi cei de acolo şi-au rezolvat problema personală, dar nu au ieşit niciodată să-l roage pe Lucan să se oprească. E treaba mea? Nu. Mi-a rezolvat mie problema? Da. Aşa s-a reacţionat. Mie mi-au dat un pat şi era curat, asistentele se purtau impecabil şi nimeni nu a minţit spunând asta. Dar fiecare ar trebui să-şi aducă aminte că atunci când profesorul Lucan a avut nevoie de protecţie, când un om necăjit a fost tratat cu dispreţ, toţi cei trataţi anterior de el au intervenit spunând că lor profesorul le-a făcut bine şi l-au iertat că le-a făcut rău altora. Cu ce drept am creat o asemenea lume?

„Trăiesc în lumea mincinoşilor, într-o mare de oameni care intră pe alte uşi”

Rep.: Şi totuşi, din ce avem la nivel legislativ, ce aţi reuşit să faceţi în acest an?

Emanuel Ungureanu: Nişte picături. Cea mai mare problemă în sănătate nu este legislaţia, ci finanţarea. Legea 95, aşa cum este ea, cu cele 1400 de amendamente şi 1400 de adăugiri nu e o problemă atât de mare, cât că în funcţie de cât plătim, de atâta trăim. Dacă lumea transplantului, pe care o cunosc mai bine, s-ar curăţa de nişte persoane malefice, am avea o activitate de transplant normală.

 În afara discriminării dintre stat şi privat, care este nefirească, în afara unor chestiuni de monopol care pot fi schimbate prin Ordin de Ministru, nu sunt mari probleme la nivel legislativ. Să spunem că o nouă lege a transplantului ar trebui să definească mai bine traficul, dar astea se pot face rapid, în două săptămâni.

Ce nu se poate schimba peste noapte sunt oamenii şi calitatea lor. Trăind în spaţiul acesta al compromisului, al minciunii, al egoismului, al rezolvării problemelor punctual pentru fiecare şi al lipsei de empatie pentru cel care nu are resurse, suntem bolnavi, bolnavi cronici, de fapt. Noi nu ne putem imagina că vreodată, în România, bolnavii se vor adresa unor spitale şi nu unor medici. Nu însemnă că nu ar trebui să avem libertatea de a alege un medic, ci să te duci la spital şi să ai încredere că oricine e de gardă, eşti bine tratat. Dacă nu visăm la asta, nu mai are niciun rost.

„Nu poate fi plătit un parlamentar mai bine decât un doctor”

Eu sunt foarte bine plătit, penibil de bine plătit în comparaţie cu un doctor şi cu responsabilitatea muncii lui şi aici e o situaţie de jenă, de bun simţ. Nu poate fi plătit un parlamentar mai bine decât un doctor, e inuman, e nesimţit, dar eu trăiesc acum într-o societate, cea a parlamentarilor care pentru 2018 nu au dublat salariile medicilor, dar şi le-au dublat pe ale lor, iar eu beneficiez de acest sistem.

E adevărat, se bucură de acest fapt copii şi tinerii de care mă ocup şi cărora le donez mult mai mulţi bani aşa, dar până la urmă, trăiesc în lumea mincinoşilor, într-o mare de oameni care intră pe alte uşi. Mulţi, nu toţi, se aşează în faţă la doctor, la permise, la paşapoarte, la credite preferenţiale, tot într-o categorie a privilegiaţilor, care pentru mine, care nu sunt un om politic, repet, am doar o slujbă temporară, în folosul comunităţii, în Parlamentul României, este inadmisibil.

„Pot sa pierd in viaţă tot/ Nu îmi pasă, mă ridic la loc

Şi poţi să-mi iei ce vrei/ Câd am lângă mine toţi prietenii mei.”

Am rămas la una din serile taberei şi am văzut fericirea din ochii copiilor şi al adulţilor cu trupuri de copii, atunci când uriaşul care făcuse posibilă întâlnirea şi care îi ajutase în drumul de durere, printre dialize, fistule, fotolii rulante, picioare strâmbate, paturi de spital, lacrimi, cimitir, amintiri şi bucuria de a fi împreună, striga alături de ei şi de piesa celor de Voltaj „Şi ce! (Şi ce!) / Dacă viaţa ţi-a luat mai mult decât ţi-a dat!”.

Nu e treba mea să judec dacă parlamentarul Emanuel Ungureanu a declanşat o vânătoare de vrăjitoare sau nu, dar că omul Emanuel Ungureanu îşi petrece sfârşitul şi începutul de an printre cei pe care îi sprijină prin intermediul asociaţiei pe care o conduce ca voluntar, este un lucru pe care îl fac puţini oameni. Şi nu tastează doar câteva cifre pe un telefon, direcţionând o sumă oarecare unei cauze oarecare. El tastează, cu sinceritatea şi căldura cu care ţopăie printre funicile ce uită de durere pentru câteva clipe, pe clapele empatiei şi ale solidarităţii cu cei ce au nevoie de ocrotire.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here