Zoli Kolumban , a ramas paralizat acum 10 ani în urma unui accident rutier. El, care mergea cu ajutoare la familile nevoiaşe are acum nevoie de ajutorul nostru. Scuterul electric pe care nu acceptă să fie aşezat e scos la vânzare de părinţii lui pentru la suma de 1000 lei, deşi acesta a costat 3000. E în pierdere, dar pentru ca Zoli să trăiască, e nevoie să fie hrănit, iar asta se face doar artificial, cu o sondă, direct în stomacul lui. Este vorba de produsul Nutrison Multifibre de la Nutricia. Desigur, costul unei pungi e mic pe site, dar e nevoie să comanzi cantităţi mari pentru a obţine acel preţ, iar produsul are un termen scurt de valabilitate.
Creierul lui Zoli Kolumban a suferit un şoc extrem în cumplitul accident de motocicletă căruia i-a fost victimă acum zece ani. Masa gelatinoasă şi puternic vascularizată care este creierul e extrem de fragilă. Şocul puternic la care a fost supus Zoli în timpul accidentului a făcut ca acesta să se deplaseaza şi să se sfarâme în cutia craniană şi apoi să ajungă o parte pe caldarâm. În urma unei loviri puternice se produc mii de hemoragii difuze care omoară multe celule cerebrale şi distrug multe conexiuni, ducând la comoţie cerebrală şi comă. Nu a fost cazul lui, pentru că ceea ce i s-a întâmplat a fost mult mai grav.
Din nefericire pentru Zoli Kolumban diagnosticul iniţial a fost unul extrem de grav, decerebrare. A fost un miracol că au reuşit să îi salveze viaţa. A stat în comă de gradul 4 / 5 două luni şi jumate….10 luni a vegetat pur şi simplu, suspendat undeva între viaţă şi moarte. Ce l-a ţinut să nu treacă pragul, cred că nimeni n u ştie. Poate doar Zoli, care în ultimii patru ani e foarte apropiat de Dumnezeu.
Medicaţia care s-a aplicat a fost una de stimulare a regenerării circulaţiei şi nutriţiei creierului. Multe conexiuni nervoase ale creierului cu restul organismului au fost definitiv întrerupte. Nici după zece ani de la accident Zoli nu îşi mişcă voluntar decât mâna dreaptă de la încheietura palmei. Adoarme greu, doar cu ajutorul calmantelor, din cauza durerilor îngrozitoare pe care le are. Tocmai din această cauză, familia Kolumban s-a mutat din Cluj la Luna de Sus, pentru că urletele lui nu au mai putut fi suportate de vecini.
Cazul Zoli Kolumban a intrat într-o zonă obscură
„Mai este in viaţă doar datorită devotamentului absolut special al familiei” scria unul din motocicliştii care l-a vizitat.
Au trecut de atunci zece ani. Zece ani de dureri inimaginabile. Dureri fizice şi psihice pentru Zoli şi pentru părinţii săi. Acum zece ani motocicliştii s-au mobilizat şi în urma unor acţiuni caritabile au sprijinit mult familia Kolumban. Îl vizitau adesea şi se interesau de starea sănătăţii.Vorbeau despre el, citeau, încercau cu toţii să afle şi să facă multe, ca şi când de supravieţuirea lui Zoli Kolumban depindea soarta tuturor motocicliştilor.
S-au bucurat când Zoli Kolumban a început să facă progrese şi a început să mânânce singur. S-au întristat când o examinare RMN a relevat involuţia care a necesitat alimentarea sa artificială.
În 2011, liderul de interes în ceea ce îl priveşte pe Zoli Kolumban scria pe forumul Motociclism .ro:
„Noi, comunitatea din Cluj şi în mod lăudabil şi multă lume din comunitatea naţională, am încercat, atâta vreme cât a mai fost o speranţă să facem câte ceva pentru recuperarea lui Zoli Kolumban sau măcar pentru a uşura adaptarea la aceasta nouă viaţă chinuită a familiei Kolumban. Mulţumesc din nou pe această cale tuturor celor care s-au implicat şi au ajutat la timpul respectiv.
Din păcate, acest caz iese tot mai mult din actualitate, poate şi pentru că membrii comunităţii au înteles că au încercat ceea ce a fost posibil, s-au implicat fiecare cu câtă generozitate a putut şi noah, asta e! Cazul Zoli Kolumban a intrat într-o zonă obscură.(…) Tot ce mai putem noi face, dicolo de solidaritatea de fiecare Crăciun, este de a ţine legatura cu familia şi a face apel la comunitate dacă apar elemente noi, în care comunitatea s-ar putea implica.
Personal încerc deja de doi ani de zile să gasesc alte cazuri similare într-o zonă geografică apropiată, care sa le permită socializarea, în opinia mea, singura şansă ca Zoli să mai progreseze. Asta pentru că niciun om normal şi întreg, în afară de biata lui mamă, nu poate accepta să petreacă timpul cu ceea ce a mai ramas din Zoli, cel de alta dată. Din pacate, apelurile constante făcute pe local Cluj nu au dus până acum la niciun rezultat concret. Noutatea care m-a facut să scriu acum este că mama lui Zoli, Hajny, care oricum este imobilizată 24 de ore din 24 în incaperea lui Zoli, a început să scrie o carte în care îşi propune să povesteasca această experienţă teribilă”.
Între timp , mama lui Zoli, Kolumban Kajnalka, a scris cartea, în speranţa că va strânge din vânzarea ei banii necesari pentru a-i procura aceste suplimente nutritive. Este vorba de „Suspendat între două lumi”.
O suferinţă decentă
„Mă gândesc mereu ca se poate însă întâmpla oricând o minune, am citit că mecanismele intime de compensare şi fiziologice ale creierului nu sunt înca întru totul cunoscute. Deşi celula nervoasă nu se regenerează, se pot crea alte trasee şi legături, se pare că o mare parte a creierului este „rezerva” şi nu se foloseşte în mod normal. Nu se ştie niciodată, oricum mă gândesc măcar să-l ajutăm pe Zoli şi familia sa, să aibă cel puţin o suferinţă decentă” scria altcineva pe forumul motocicliştilor, tot acum zece ani.
O asociaţie româno-olandeză îl mai sprijină acum, prin intermediul doamnei Monica Buzaşi din Dej cu kituri absorbante de tip Pampers. Părinţii i-au cumpărat o saltea contra escarei, are cărucior electric, dar nu îl suportă, noaptea nu poate dormi, încearca sa vorbească, iar muşchii îi sunt atrofiaţi. Zoli înţelege ce i se spune. Zoli înţelege tot. Mai puţin atunci când părinţii îl roagă să nu mai strige, să nu se muşte… Nu prea vrea să stea în cărucior, preferă patul, dar strigătele nu se opresc nici acolo. Au îmătrânit cu toţii îngrijindu-l pe Zoli, numai cine nu a îngrijit un bolnav la pat crede că dacă masa musculară a scăzut şi omul e mai slab, atunci e uşor de manevrat. Nu. Discopatie lombară este diagnosticul părinţilor, dar ei ar face orice ca să-i asigure fiului confortul. E greu. ” Hrana ce o cumpăr de la Bucureşti costă 46 de lei 1 litru, ajunge pentru două mese principale… pentru noi este destul de mult… eu am 520 lei pensie şi soţul 1000 lei pensie de boală. Pampersuri, absorbante şi toate cele noi le cumparam….nu-i problemă, ca le-am rezolvat şi până acuma şi ne straduim si pe viitor” mi-a mărturisit Kolumban Kajnalka, mamam eroină a lui Zoli.
Tot părinţii i-au cumpărat o macara de îmbăiat, dar şi pe aceasta o refuză adesea. Zoli respinge aproape organic orice maşinărie.
Familia Kolumban a încercat sa se ocupe de plantaţia de lavandă pe care au înfiinţat-o, dar o asemenea activitate cere timp, iar Zoli nu poate fi lăsat singur nicio clipă. Cine poate să îşi imagineze măcar chinurile şi suferinţa prin care trece o familie care îşi vede fiul într-o asemenea jalnică stare? E aproape imposibil să cuprinzi în cuvinte dimensiunile unei asemenea situaţii, instinctul de supravieţuire a fiecăruia ne protejează psihicul de la asta. Nu ştiu cum am supravieţui, dar ştiu că sărmana sa mamă apelează săptămânal la şedinţe de psihoterapie, care să o ajute să treacă de încă o durere, de încă şapte zile.
Nimeni nu poate şterge ce s-a întâmplat. Durerile, chinul, suferinţa, speranţele frânte, generozitatea cu care Zoli mergea cu motocicleta să ducă ajutoare în zonele greu accesibile, toate sunt acum doar bucăţele dintr-o poveste frântă. Dar putem face ceva. Putem să nu uităm de el. Din nefericire, motocicliştii care l-au ajutat acum zece ani vin tot mai rar să-l vadă. Însă nu mai e vorba doar de sprijinul sufletesc de care au nevoie atât Zoli, cât şi părinţii lui. Acum e vorba de însăşi supravieţuirea sa. Pentru că Zoli, aşa cum este, luptă încă să trăiască.