Şi fericirea se învaţă, iar dacă arta ne antrenează emoţiile, ni le provoacă şi ne şlefuieşte capacitatea de a detecta structuri, de a le combina cu propriile experienţe şi a le nuanţa, viaţa ne oferă emoţii în stare pură, fruste, adesea agresive, pentru care nu suntem aproape niciodată pregătiţi. Societatea modernă ne deschide uşa unor antrenori speciali, care ne pot învăţa să nu ne lăsăm doborâţi de tristeţe ori de succes. Este o şcoală a fericirii, unde psihologul este maestrul absolut.
M-am aşezat pe fotoliul destinat pacienţilor într-un astfel de cabinet, era şi canapeaua din filme, dar am schimbat rolul şi din cel de ascultător, psihologul Stela Neamţ s-a mutat în cel de dascăl, iar împreună am desluşit câteva din încurcatele iţe al vieţii noastre, cea de toate zilele.
Rep: Prejudecăţile românilor faţă de psiholog sunte destul de mari. De unde vin ele? Ce facem, de fapt, la psiholog?
Stela Neamţ: Totul se trage încă din regimul comunist, când nu era prea bine ca omul să fie bolnav sau să aibă probleme psihice, totul era ascuns, subiectul era tabu. Apoi, în anii 80, psihologia, ca profesie şi domeniu de studiu a fost desfiinţată şi scoasă din toată structura profesională şi academică, pentru că era considerată o profesie burgheză, ori sistemul nu avea nevoie de oameni treziţi la realitate, care să pledeze pentru drepturile lor, să ştie să facă asta, avea nevoie de spiritul de turmă, cât mai uşor de controlat.
Ori la psiholog ce facem? Mergem pe autocunoaştere, pe dezvoltare personală, pe schimbarea tuturor cogniţiilor iraţionale, ne trezim la realitate, suntem din ce în ce mai prezenţi, ne confruntăm cu adevărat cu realitatea.
„Carpe diem” e o vorbă pe care o ştie toată lumea, însă noi ştim că ea se referă la a trăi clipa, nu a consuma totul într-un moment. E o mare diferenţă între cele două atitudini. Mulţi zic „ azi consum tot şi mâine văd eu ce voi face”. Nu, „carpe diem” înseamnă să fii prezent în viaţa ta. Tot conceptul e înţeles destul de greşit. De asta se confundă psihologia cu psihiatria, pentru că în anii ’ 80 exista doar secţia de psihiatrie, unde erau internaţi cei care nu mai puteau să fie ţinuţi sub control.
Când venim la psiholog? Cine hotărăşte că avem nevoie de un psiholog în viaţa noastră?
Stela Neamţ: Practic, ar trebui să ne dăm noi seama, însă dacă suntem norocoşi, înconjuraţi de o familie atentă sau de prieteni care văd că ne-am schimbat, că avem altă stare de spirit, atunci când nu mai deţinem controlul, când suntem prea îngrijoraţi, prea speriaţi, când lucrurile care ar trebui să ni se pară normale, par exagerate, greu de gestionat, când ne scade toleranţa la frustrare sau când lucrurile care odată ne plăceau nu ne mai fac plăcere, e cazul să venim la psiholog. Sau pur şi simplu când ne confruntăm cu o problemă de viaţă.
Atunci când am o decizie de luat, de pildă, accept postul din Anglia sau rămân în România, foarte multe emoţii, foarte multe lucruri trebuiesc luate în calcul: ce las în urmă, ce iau cu mine?Dacă trebuie să mă căsătoresc, e şi asta o problemă. Nu toată lumea se căsătoreşte la 20 de ani, când o face dintr-o naivitate şi o puritate ieşită din comun. Secolul XXI ne-a obligat să mergem mai departe, să fim un pic rebeli, să ne punem pe treabă, să economisim un pic, să fim ceva mai responsabili şi apoi să ne căsătorim. Foarte mulţi tineri vin înainte de căsătorie, ba împreună, ba separat.
Trebuie să facem diferanţa. E adevărat, psihologul se ocupă şi de patologia grea, tot ce înseamnă boală- paranoia, schizofrenie, tutlburări de personalitate, dar aici numai în concurs cu psihiatrul, el este cel ce prescrie medicamentaţia, noi ne ocupăm de psihoterapie, adică îl ajutăm pe om să-şi identifice problemele, să pună degetul pe rană. Îl învăţăm toate mecanismele de apărare adaptative ca să-şi gestioneze mai bine propriile emoţii, viaţa.
Este psihologul o variantă laică a preotului, care dă sfaturi celor ce obişnuiesc să frecventeze mediul religios?
Stela Neamţ: Am putea să spunem şi asta, că am preluat oarecum, că am dus mai departe această misie, doar că noi, într-adevăr, nu ne focusăm pe nişte reguli, pe dogme impuse de biserică, ci mergem pe nevoile individului, ne interesăm strict de individ.
De aceea unii au impresia că psihologia este o profesie foarte uşoară, când ea este, în fapt, una extrem de grea. Noi cunoaştem fiecare structură şi fiecare afecţiune, sindrom sau patologie cu care ne confruntăm şi de care ne ocupăm, adică avem un schelet. De acolo experienţa, profesionalismul psihologului îmbracă acest schelet pe gustul şi nevoile fiecărui om în parte.
Rep: E psihologul varianta contemporană a bătrânului înţelept din triburile străvechi?
Da, aşa este, cel care analizează foarte bine nevoile persoanei în cauză şi îl învaţă să găsească cea mai potrivită cale.
De ce e bine ce e bine şi de ce e rău ce e rău?
Rep: Aţi rostit câteva cuvinte aici: control, plăcere. Care sunt cuvintele, conceptele, de fapt, pe care ar trebui să le urmărim, la care să fim atenţi, atunci când ele se schimbă şi ne creează disconfort, când auzim în noi un semnal de alarmă care ne spune: am nevoie de ajutor?
Stela Neamţ: Poate că ar trebui să pornim de la următorul aspect. În primul rând, oamenii ar trebui educaţi şi învăţaţi să facă distincţia între bucurie şi fericire. Mulţi vin şi zic „Eu n-am să fiu fericit niciodată” sau „Atât de rar am fost fericit”. Bucuria este o stare de moment: am luat un examen, mi-am cumpărta o bluză frumoasă, m-am întâlnit cu prietenii, sunt foarte bucuros azi. Fericirea este o stare. Nu surescitarea neuronală instalată atunci când câştigi la loto, ci o stare întinsă pe o perioadă mai lungă de timp, care ar trebui să se materializeze cu acea linişte interioară în care tu fuzionezi foarte bine cu tine şi cu mediul înconjurător.
Noi ştim că tinereţea este perioada cea mai frumoasă a vieţii noastre. Suntem plini de energie, suntem frumoşi, în plus, naivitatea specifică vârstei ne dă un aer fantastic, însă ea vine cu o povară foarte grea. Fiind atât de tineri suntem împovăraţi de toate miturile şi prejudecăţile preluate de la persoanele relevante din imediata noastră apropiere. Fiecare casă, fiecare cămin constituie o microcultură, evident, adaptată la macrocultura, în cazul nostru România sau şi mai mare, cultura universală, tot ce înseamnă fiecare secol.
Ori tinerii, şi acesta e singurul regret pe care îl constatăm acum, sunt, din păcate, opriţi de către noi, cei adulţi în a explora universul, noi îi judecăm, le punem multe bariere. E ca şi cum i-am face să treacă prin o sută de vămi, în care trebuie să se justifice şi să plătească ca să meragă mai departe. În schimb, ar trebui să îi ajutăm să fie un pic mai liberi.
Cei mai mulţi cunoaştem cele trei stadii de dezvoltare ale creierului.
Până la 7 ani, creierul este capabil să înţeleagă diferenţa dintre bine şi rău. Părinţii, cu un calm desăvârşit, cu foarte multă dragoste şi bunăvoinţă ar trebui să explice de 70.000 de ori ce e bine şi ce e rău.
Între 7 şi 14 ani creierul este într-atât de dezvoltat, încât poate să înţeleagă clar de ce e bine ce e bine şi de ce e rău ce e rău. Din nou, părinţii ar trebui de 70.000 de ori, cu acelaşi calm şi bunăvoinţă să explice diferenţa pentru puii lor. Dacă am trăi în junglă, aceasta ar fi vârsta la care ne-am desprinde de lângă părinţi. Ei, ca nişte supervizori ar trebui să-i lase pe copii să exploreze universul. Şi să vină copiii şi să spună „uite, am greşit”, iar pedeapsa să nu fie disproporţionată , să spună „uite, am reuşit” şi recompensa să nu fie nici ea disproporţionată.
Aici şi în acest fel i-am ajuta cu adevărat pe copii să devină acei tineri adaptaţi vieţii, pentru că indiferent ce spunem, între 18 şi 21 de ani, 90% sau chiar mai mult dintre tineri, pleacă de acasă. Şi noi, părinţii, ar trebui să putem să-i pregătim pentru asta, ca ei să simtă că deţin controlul propriei vieţi, că nu le este frică să greşească, pentru că noi, în special din greşeli învăţăm. Ba, mai mult decât atât, dibăcia vieţii nu este să ocolim greşeala, ci să ne-o asumăm şi modul în care o rezolvăm este, de fapt adevărata înţelepciune a vieţii.
Dacă le duci acasă, eşti un om pierdut
Rep: Aşadar, cuvintele magice sunt control, plăcere, bucurie, fericire, libertate, încredere. Dar ce ne facem cu boala, cu decesul? Cum învăţăm să acceptăm aceste aspecte din viaţa noastră? Mă gândesc aici nu atât ca pacient sau aparţinător, ci mai mult ca medic sau psiholog. Cum înveţi, ca medic, să dai o veste proastă?
Stela Neamţ: Aici toţi avem nevoie de experienţă de viaţă şi de multă şcoală. Nimeni nu s-a născut învăţat şi nimeni nu are forţa de a comunica evenimentele negative, totul se învaţă. Noi ştim că omul este extraordinar de sensibil şi vulnerabil atunci, ba maimult, este şocat. E foarte greu să comunici cuiva că a pierdut pe cineva drag sau că suferă de o boală incurabilă.
Dacă ţinem minte că în vechiul regim omul bolnav era scutit, toată lumea ştia că e bolnav, mai puţin el, acum se preferă ca omul să fie înştiinţat, pentru ca el să poată decide singur, în cazul unei boli incurabile, cum îşi trăieşte ultimii ani de viaţă.
Cum comunicăm aceste lucruri? Cu foarte mult tact şi dibăcie, cu foarte multă gentileţe. Luăm omul şi aparţinătorii deoparte şi ar fi bine să facem asta cu fiecare individ în parte, nu la comun, pentru că fiecare om, bolnav ori aparţinător, are dreptul să se manifeste, Poate că el nu îndrăzneşte în preajma altora, a celor dragi. Ori, emoţiile puternice trebuie să ni le consumăm, nu e voie să le inhibăm. Aşa cum mergem la o comedie şi râdem în hohote, exact aşa trebuie să învăţăm să ne exprimăm inclusiv durerea.
În afară de bolile congenitale, de toate predispoziţiile genetice, un rol important în îmbolnăvire îl are stresul. Stresul pe care noi nu îl consumăm, nu îl detensionăm, va avea un impact extrem de puternic asupra organismului nostru. El trebuie să iasă pe undeva. Altfel, va găsi un organ care nu funcţionează perfect şi pe acolo va lovi şi se va exprima şi se va descărca.
De asta, de pildă, persoanele foarte anxioase, agitate intră în primul tip de comportament, al celor predispuse spre boli cardiovasculare, atacuri cerebrale. În toată agitaţia lor, dacă nu şi-au însuşit mecanisme de detensionare, total diferite de cele de relaxare, până la urmă, agitaţia aceea teribilă, anxietatea se va detensiona şi le va afecta inima sau vor suferi un atac cerebral.
Rep: Aceste mecanisme de detensionare funcţionează şi în cazul vindecătorilor, adică sunt valabile şi pentru medici ori psihologi?
Stela Neamţ: Înainte de orice exerciţiu profesional, trebuie să ne ocupăm de noi, să avem mecanisme de apărare adaptative, mecanisme de detensionare şi de relaxare, la care suntem obligaţi să recurgem nu în momentele de criză, ci periodic, atunci când simţim că suntem prea încărcaţi. Şi un psiholog sau un medic se îmbolnăveşte, şi unui psiholog sau unui medic îi poate muri cineva drag, şi un psiholog sau un medic poate să divorţeze, să fie înşelat sau să înşele. Înainte de toate, suntem oameni şi noi.
E exact ca şi actorii, noi nu trebuie să lăsăm ca în cabinet să simtă nimeni că am avut un eveniment nefericit. Nu avem voie să producem transferuri ori contratransferuri, atunci când pacientul îţi vorbeşte, nu ai voie să îi spui că şi ţie ţi s-a întâmplat acelaşi lucru şi să plângi împreună cu el. În cabinet e vorba de pacient, e timpul lui.
Rep: După o zi întreagă de terapii, psihologul este şi el încărcat de toate poveştile pacienţilor. Cum se duce acasă psihologul? Duce cu el tensiuni?
Stela Neamţ: Asta e cea mai mare provocare a profesiei de psiholog. Dacă le duci acasă, eşti un om pierdut. La cabinet, pe lângă problemele tale personale, auzi zeci de alte probleme şi ele pot deveni elemente activatoare ale celor personale, astfel că, în permanenţă, te confrunţi cu propriile tale probleme. Şi ţie ţi s-a îmbolnăvit cineva drag, şi tu suferi, şi tu eşti rănit. De aceea trebuie să fim antrenaţi. E ca atunci când avem un raft întreg de dosare, am luat unul, ne-am ocupat de el şi l-am pus înapoi, iar dosarul acela este clasat, este închis. Nu e voie să ducem acasă nimic.
Profesia cu cea mai înaltă rată de suicid este cea de psiholog, apoi cea de psihiatru şi rata scade mai departe. Psihiatrul se ocupă de pacient, dar discuţiile şi perioada petrecută cu problemele reale ale pacientului este foarte scurtă. În schimb, psihologul se ocupă pas cu pas, oră de oră, intră în sufletul şi în mintea omului şi se identifică în acea oră cu foarte multe probleme ale pacientului respectiv. Dacă nu ne învăţăm cu mecanisme de apărare foarte adaptative la fiecare persoană în parte, avem o mare problemă. E o chestiune de exerciţiu, se dobândeşte în timp, din experienţă, trebuie să te detaşezi total de tot ce-a fost la cabinet, să închizi ca pe o arhivă şi să mergi acasă.
Drumul spre casă e foarte important, te desprinzi de tot ce ai acumulat peste zi şi încerci să intri în noua atmosferă. Cum simţi că ai reuşit? Abia atunci îţi aminteşti că dimineaţa poate te-a durut capul, dar toată ziua ai uitat, că poate n-ai mâncat toată ziua şi ţi-e, în sfîrşit, foame, că n-ai băut suficientă apă şi, în sfârşit, ţi-e sete. Reintri în rolul tău, în propria ta viaţă.